Psalmul 151

Dumnezeule, Tată, în tăcerea rece şi întunecată a Adâncului, sufletul îşi striga suspinele morţii către cel Milos. Un strigăt morbid, pierdut de speranţă, plin de ură şi de îndoială. Vorbeai dar nu Te auzeam, mă priveai dar nu Te vedeam, erai viu dar... Te simţeam mort. Tot ce putea accepta sufletul meu era vocea sinucigaşa a disperării, glasul Tău era respins de zidul de piatră al îndoielii. Uram viaţa dar nu aveam curajul să-mi doresc moartea.
Înghiţit de aceste şoapte şi gânduri, sufletul meu a renunţat să mai comunice cu Creatorul, cu Tine. Credeam că pot fugi de El, să mă ascund în mulţime şi să uite de mine dar...ai păşit pe urma paşilor mei şi m-ai găsit. M-am oprit în loc şi am strigat: „Lasă-mă în pace, nu vreau să-Ţi mai aminteşti de mine, vreau să Te uit!” Dar prezenţa Ta m-a rănit atât de tare încât m-a trântit la pământ cu faţa înspre Tine: erai cu ochii în lacrimi, şi cu bucuria regăsirii mele pe buze. Apoi, cu un glas inconfundabil ai rostit: unde vrei să fugi departe de faţa Mea? Ce te poate despărţi de dragostea care ţi-o port? Lasă-mă să-ţi redau viaţa înapoi!