marți, octombrie 25, 2011

Ce e ăsta?

ETFmilenium prezintă filmul de scurt-metraj "Ce e ăsta?",o parodie adaptată după clipul original "What is that" al regizorului grec Konstantin Pilavios.

Discursul Regelui Mihai în Parlament

Get Adobe Flash player

Scrisoare pentru Rege



Majestatea Voastră,

Într-o zi specială, o zi care din nou ne-a luat pe nepregătite, îngăduiţi-mi câteva rânduri. Săracele cuvinte ce urmează izvorăsc dintr-o conştiinţă naţională sfâşiată mai cu seamă în anii ei formativi.

Născut în comunism, la începutul ultimului sfert de veac XX, am deprins în mod eronat istoria neamului meu. Încă din clasele primare am căzut pradă unei mitologii politice totalitare. Aproape credeam că Burebista şi Bălcescu au fost… marxişti. Felul în care mi s-au prezentat lucrurile a fost năucitor, diabolic aş spune. Singurele puncte de sprijin mi-au fost bunicul patern (fost deţinut politic) şi un profesor de desen (vecin cu noi pe atunci). Întâmplător şi limitat am căzut pe câteva cărţi cât de cât edificatoare, dar întâlnirile cu pricina au fost marginale.

Aşa am dus-o până în liceu. Pe la mijlocul lui, graţie unei Providenţe în care începeam să cred, a avut loc Revoluţia. Să fi fost revoluţie? Sau lovitură de stat? Sau şi una şi alta? Eram prea crud pentru a înţelege. Cu pieptul gol, îmbătat de un posibil eroism, am ieşit alături de colegii de breslă în centrul oraşului. Despre orăşelul cu pricina nici nu vreau a vă informa. Ca multe altele, a fost rodul unei urbanizări forţate şi cu un iz vădit partizan. Acolo, în faţa primăriei, aşteptam să vină teroriştii… O psihoză generală m-a făcut să cred că trebuia numai decât să devin şi eu… martir. N-a fost să fie, nu s-a tras… deşi ar fi fost în cine.

După tumultul revoluţionar, după iluziile încă incandescente, lucrurile au început să se reaşeze. Profesorii mei erau dezorientaţi. Foştii propagandişti ciuleau urechile. Mai marii Bisericii majoritare simulau lacrimi de căinţa în colţul ochiului. Toţi credeau în progres, deşi nimeni din jurul meu nu-mi putea explica ce înseamnă asta cu adevărat. Sub aceste auspicii am terminat liceul şi, după o întrerupere de un an, am plecat la studii în Capitală.

Să vă povestesc despre Micul Paris de cândva? Oare nu aş profita de răbdarea dvs. dacă vă voi spune că am găsit un Bucureşti gregar, şi pe alocuri atins de promiscuitate. Era care pe care, iar fragila noastră democraţie căzuse deja în mâinile viguroase ale neocomuniştilor. După cum ştiţi, Majestate, au fost anii aceia când nu aţi avut dreptul (sic!) să păşiţi pe pământul Patriei. Şi ar mai trebui să aflaţi ceva: nici eu nu vedeam rostul vizitei Majestăţii Vostre în ţară.

Mă puteţi judeca, desigur. Vă rog doar să-mi acordaţi circumstanţe atenuante. Înainte, dar şi după 89, mintea mea a fost expusă unei mutilări istoriografice grave. Credeam că regalitatea a fost o pacoste pe biata noastră ţărişoară, credeam că reprezentaţi un pericol pentru stabilitatea noastră naţională. Afară de câteva persoane în vârstă, toţi cei din jurul meu jubilam pe aceeaşi partitură. Deşi nu eram mulţumit de evoluţia postdecembristă, deşi mi se ridicau o mulţime de întrebări în privinţa deontologiei politice a mai marilor, continuam să fiu reticent. Vă priveam oarecum suspect şi neavenit.

Au trebuit să treacă ani buni, să-mi las mintea să lucreze avizat, să am lecturi adecvate. A trebuit, de fapt, să reiau istoria modernă a ţării mele. Abia atunci, prin demitologizare, am văzut cât de mult au însemnat regii pentru această ţărişoară. Vasali mai tot timpul, am avut măcar în perioada monarhică pretenţia la europenitate. Cât de mult ne-a ieşit, ştiţi mai bine decât mine. Desigur că am aflat şi de slăbiciunile omeneşti ale regilor sau ale celor din jur, însă am reuşit să cântăresc lucrurile. Am devenit tot mai convins că, dincolo de minusurile oricărei regalităţi, e important să fii bine reprezentat. Trăim într-o lume dominată de simbol, aşa că cel care vorbeşte în numele tău contează, şi contează în cel mai mic detaliu.

În consecinţă, cu ocazia împlinirii unei aşa frumoase vârste, îngăduiţi-mi să vă urez un sincer: LA MULŢI ANI! Să aveţi parte de sănătate şi mulţumire în tot ce faceţi. Să ne puteţi ierta pentru igonranţa şi limitarea cu care v-am interpretat biografia. În măsura în care se poate, să ne reprezentaţi în continuare cu acelaşi zel şi eleganţă.

Alese aprecieri,

un anonim care începe să priceapă
(Ghita Mocan) coramdeo

Un roman a ars o Biblie la Vatican

Un roman a dat foc unei Biblii chiar in timpul slujbei oficiate de Papa Benedict al XVI-lea, la Roma. Barbatul a reusit sa ajunga pe o cladire de langa catedrala Sfantul Petru si, sub privirile a mii de oameni, a dat foc cartii sfinte. Nu inainte de a striga, in engleza, "Papa, unde este Christos?".

Codul Etic adoptat de politicieni – că doar nu-i doare gura

Care credeţi că este noua “invenţie” în materie de spălare sau îmbunătăţire a imaginii electorale? Cum se cosmetizează imaginea unui partid sau a unor candidaţi când vine vorba de alegeri electorale?
Atât de mult şi merge până acolo încât cei de la PDL “au ridicat standardul de integritate” şi, în premieră în România, au adoptat Codul Etic.

Printre faptele care atrag astfel de acţiuni se numără:
• condamnarea penală,
• arestarea preventivă,
• trimiterea în judecată,
• indicii temeinice de fapte penale care afecteaza credibilitatea partidului sau încalcarea prevederilor ANI,
• conflict de interese până la grad II,
• verdict de colaborator al Securităţii, adică Voiculescu nu are ce sa caute în PDL şi nu va putea să bată niciodată la uşa acestui partid,
• menţinerea funcţiilor plătite în cadrul sindicatelor de către membrii de partid dupa ce au fost aleşi în funcţii publice,
• nedepunerea la termen a declaraţiilor de avere şi interes sau activitatea în folosul altui partid”, a mai spus vicepresedintele PDL.

Cu alte cuvinte, dacă se minte când vine vorba de avere, dacă careva este arestat preventit, dacă a colaborat cu securitatea sau a fost securist poate fi chiar exclus din partid. Ce ironie! Cât tupeu cras! Păi să privim numai la Ministerul Mediului, să vedem oare, pe cine avem acolo? Nu demult, erau codaşi la publicarea declaraţiilor de avere.

Doamne, luminează a noastră minte / lucruri clare să vedem.

Abdicare morală – Şerban Huidu se retrage din viaţa publică

Justificat sau nu, sub presiunea ultimelor evenimente dramatice din viaţă, cu conştiinţa greu încercată, binecunoscutul om de televiziune Şerban Huidu se retrage din viaţa publică şi din meseria care l-a consacrat.

Decizia a fost făcută publică azi chiar de el, pe site-ul personal:

“Am trait în ultimul an încercări ale vietii pe care nu le doresc nimănui. Mă doare sufletul… Am creat în ultimii ani un fenomen numit “Cronica Carcotasilor” de care sunt mândru şi care trebuie să continuie fără mine în rolul de prezentator! Vreau sa îmi asigur însă colegii că îi voi ajuta cu tot ce am învăţat în aceşti 17 ani!

Nu voi mai apărea în prim plan la Cronică şi asta din respect pentru victimele cumplitului accident. Nu am susţinut niciodată că sunt fără pată, dar reacţia unor colegi de presă m-a lăsat fără grai. Vă rog să înţelegeţi că Şerban Huidu nu se agaţă de statutul de persoană publică şi că niciodată nu a făcut acest lucru.
Pe scurt, aş vrea să nu confundaţi omul Huidu cu emisiunea în sine, care este exprimarea unei idei de mai bine şi care a fost tot timpul confundată cu o emisiune de umor! Este o emisine de opinie care se foloseşte de umor! Atât! Pentru asta Cronica trebuie să continue!
Vreau să le mulţumesc fanilor şi prietenilor care au rămas lângă mine în aceste cumplite momente şi să asigur rudele victimelor de adânca mea compasine. Nu sunt cuvinte care să descrie dezastrul sufletesc pe care l-am produs lor, mie şi familiei mele! Vă rog să mă iertaţi!”

Gestul său nu va învia morţii, dar cu siguranţă este un act de conduită morală şi demnitate. Mă întreb oare dacă un astfel de eveniment ar avea în prim plan un pastor, preşedinte de filială, un predicator consacrat sau vreun “cântăcios”? Care ar fi atitudinea lor, a comunităţii din care face parte sau… oare ce spune Biblia despre astfel de incidente? Şi ca să dezgrop o mai veche discuţie… cei care au colaborat cu securitatea, un act voit, fiind el chiar sub presiune făcut, ar trebui să abdice din funcţiile care le au în prezent, chiar dacă şi-au recunoscut vina şi s-au căit?