vineri, octombrie 30, 2009

Regresul progresului

Orice fiinţă cu un simţ minim al onestităţii recunoaşte că sunt lucruri în viaţă care îl scot din papuci, momente când acul tensiometrului bate cu mult peste limita normală şi ar vrea să îşi mute capul de pe umeri de durere. Şi pentru că sunt om, unul normal, recunosc asta. Mă enervez pe alţii, poate mai mult decât ar trebui să o fac mai întâi pe mine. Gesticulez, apostrofez şi uneori chiar mă cert pentru lucruri pe care le consider importante. Dar nu neapărat despre predispoziţia indispensabilă a omului de a se enerva vreau să vorbesc. Mai degrabă despre un lucru care, cel puţin în ultima lungă perioadă de timp, mă indispune, ba chiar mă stresează până la enervare.
De curând vorbeam cu cineva despre modul cum funcţionează uneori munca în echipă: unii se implică prea mult, alţii mai deloc. Meritul însă, în cazul unei reuşite, este acelaşi pentru toţi. Răsplata este dată pentru produsul final şi nu pe munca individuală. Şi nu înţelegeam îngăduinţa persoanei cu care vorbeam, pentru cei care voit alegeau să se sustragă de la anumite responsabilităţi primite în echipă: trebuie să fim indulgenţi cu ei,probabil au avut motive întemeiate să nu se implice, poate nu au avut timp sau poate au avut alte priorităţi. Important e că s-a reuşit proiectul. Oare? Mie îmi sună ceva genu: dacă nu se poate altfel... important e că s-a reuşit, nu contează cum. Merge şi aşa. Dacă nu se poate mai bine, e bine că măcar se poate.
Asta mă enervează; superficialitate, limitare şi lipsa dorinţei de progres: „Las’ că merge şi aşa, las că nu o fi chiar aşa!Atât s-a putut! Întâlnesc tot mai des astfel de atitudini în orice şi despre orice. Tot mai puţini doresc perfecţiunea sau măcar să tindă spre ea, în detrimentul comodităţii şi al miilor de scuze. Iar de la asta până la compromis e doar un pas, nu de uriaş ci de broscuţă. Cei care obţin calitate maximă cu efort şi sudoare sunt pe cale de dispariţie. Avem însă grămezi de oameni fără nici o motivaţie puternică pentru un scop anume. Nu au pentru ce visa, lupta şi crede. Trăiesc în inerţie şi consum. Doar consum. Iar când sunt puşi să facă ceva, o fac că trebuie. Iar calitatea lucrului făcut este dată de motivaţia lor, adică submedie.
Această lipsă de progres înspre perfecţiune are probabil mulţi factori dar poate la baza tuturor stă motivaţia omului. În lipsa ei însă avem voinţe care se târăsc, minţi îngustate şi caractere slabe. Oameni care se energizează doar pentru trebuinţele lor fundamentale. Am auzit mai demult o ilustraţie tare interesantă. Un om întâlneşte în drumul lui un cioplitor în piatră pe care îl intreabă: Ce faci acolo? Dau cu dalta în piatră, nu vezi ce fac? i-a răspuns cioplitorul. Mergând omul mai departe, dă de un alt cioplitor pe care îl intreabă acelaşi lucru. Cel de-al doilea cioplitor îi spune: Îmi câştig existenţa! Merge omul şi mai departe şi se întâlneşte cu un al treilea cioplitor care, la întrebarea lui, îi răspunde vesel: Construiesc o catedrală! Morala e de la sine înţeleasă. Motivaţia înseamnă calitate, progres şi voinţă. În lipsa ei, vom asista la regresul progresului... în orice.

joi, octombrie 29, 2009

Râia societăţii - Episodul 3

Nesimţiţii nu se nasc, se fac

Episodul 1 - Nesimţitul în mijlocul de transport
Episodul 2 - Nesimţitul haleşte

Episodul 3 - Nesimţitul pe patru roţi
Dacă până acum am “bârfit” despre o nesimţire răsfrânsă pe un număr redus de concetăţeni, în acest episod victimele „râiosului” sunt de ordinul zecilor. Pentru că prezenţa lui e greu de evitat, acest beteşug social se găseşte şi în poziţia de şofer. „Încărcat” pe patru roţi, goneşte sfidător de lege, pe oriunde şi oricum. Pe el nu îl găseşti în trafic, blocat în intersecţii sau la vreun semafor la coadă. Întotdeauna găseşte o soluţie „inovatoare şi imprevizibilă”. Şi dacă e trafic intens, e criza de spaţiu. Şi dacă e criză de spaţiu, apare şi criza de timp. Nu şi pentru nesimţit. El a decodificat întreg codul rutier întro singură lege: no rules. Cum funcţionează asta? Bombă în trafic.
Deşi suntem afectaţi de prezenţa pretutindenară a nesimţitului, când se suie pe cai putere, lucrurile se complică: şoferi, pietoni, biciclişti sau chiar agenţii de circulaţie au parte de un pericolul iminent. Şoseaua nu mai e un mijloc de circulaţie ci o aventură din care scapă cine poate. Imediat ce a pornit la drum, se asigură că îl va observa toată lumea(caracteristică esenţială); pentru asta îşi transformă „bolidul”, obscen etichetat, întro discotecă mobilă. Bineînţeles că el este singurul beneficiar al stilului de muzică. Cum ar fi să auzi Bach sau Vivaldi urlând în portiere? Categoric nu se cade. Ajuns în trafic, se înstalează supremaţia: claxoane, înjurături sau scârţâit de roţi pentru oricine nu înţelege asta sau nu se supune.
Nesimţitul la volan are o regulă atât de bine descrisă de Radu Paraschivescu: „Depăşesc, deci exist”. Complexul locului doi. O respectă de fiecare dată. Să te ferească sfântul să ajungă cumva în spatele tău. Mesajul lui e simplu: „ori te dai, ori trec peste tine” (şi când te gândeşti la nesimţitul american care se suie în acel „monster truck” de peste 4 m înălţime… ăla chiar trece peste tine). Ca un simţit ce eşti, încerci să înţelegi graba şi te dai la o parte. Îndată ajuns în dreptul tău însă, sprintenul şofer gesticulează agitat şi îţi afişează semne deloc ortodoxe. Şi ca să fie sigur că ai înţeles mesajul, deschide geamul şi îşi imprimă mucoasele bucale pe parbrizul tău. De fapt nu se grăbea niciunde, a vrut doar să ştii şi tu cine e regele şoselelor.
Cel mai în pericol par a fi pietonii. De căte ori nu îi vezi pe trecere în alergare, indiferent dacă au verde la semafor, timoraţi de claxon şi grijuli pentru viaţa lor? Aici se bat toate recordurile pe distanţa de 10 metri! Dacă regula spune să încetineşti cu 25 de metri înainte de trecere, nesimţitul va ţine claxonul apăsat de la 35 de metri distanţă şi vei înţelege că zebra îi este cel mai mare duşman al lui: „Dacă nu te dai, te fac piftea.” (Cine dracu o mai fi inventat-o).
Probabil că nu am surprins nici măcar momentele esenţiale prin care nesimţitul se evidenţiază pe patru roţi. Nu putem uita de lipsa semnalizărilor, fluierăturile după domniţe, înjurăturile ş.a. Toate fac parte dintr-un comportament bazat pe sintagma: no rules. Şi nu e de mirare. Ca să respecţi o regula trebuie mai întăi să o cunoşti iar mai apoi să o înţelegi cum se aplică. Dar cum să ai pretenţia asta de la nesimţit, care are singurul neuron rătăcit în materia lui cenuşie… în comă? Starea lui e iremediabilă, va rămâne mereu acelaşi: Şofând în codul vostru strâmt, moartea vă întrece / Iar eu pe stradă voi şofa, nepăsător şi rece.

Râia societăţţii

Nesimţiţii nu se nasc, se fac

Episodul 3 - Nesimţitul pe patru roţi,
Dacă până acum am “bârfit” despre o nesimţire răsfrânsă pe un număr redus de concetăţeni, în acest episod victimele „râiosului” sunt de ordinul zecilor. Pentru că prezenţa lui e greu de evitat, acest beteşug social se găseşte şi în poziţia de şofer. „Încărcat” pe patru roţi, goneşte sfidător de lege, pe oriunde şi oricum. Pe el nu îl găseşti în trafic, blocat în intersecţii sau la vreun semafor la coadă. Întotdeauna găseşte o soluţie „inovatoare şi imprevizibilă”. Şi dacă e trafic intens, e criza de spaţiu. Şi dacă e criză de spaţiu, apare şi criza de timp. Nu şi pentru nesimţit. El a decodificat întreg codul rutier întro singură lege: no rules. Cum funcţionează asta? Bombă în trafic.Deşi suntem afectaţi de prezenţa pretutindenară a nesimţitului, când se suie pe cai putere, lucrurile se complică: şoferi, pietoni, biciclişti sau chiar agenţii de circulaţie au parte de un pericolul iminent. Şoseaua nu mai e un mijloc de circulaţie ci o aventură din care scapă cine poate. Imediat ce a pornit la drum, se asigură că îl va observa toată lumea(caracteristică esenţială); pentru asta îşi transformă „bolidul”, obscen etichetat, întro discotecă mobilă. Bineînţeles că el este singurul beneficiar al stilului de muzică. Cum ar fi să auzi Bach sau Vivaldi urlând în portiere? Categoric nu se cade. Ajuns în trafic, se înstalează supremaţia: claxoane, înjurături sau scârţâit de roţi pentru oricine nu înţelege asta sau nu se supune.
Nesimţitul la volan are o regulă atât de bine descrisă de Radu Paraschivescu: „Depăşesc, deci exist”. Complexul locului doi. O respectă de fiecare dată. Să te ferească sfântul să ajungă cumva în spatele tău. Mesajul lui e simplu: „ori te dai, ori trec peste tine” (şi când te gândeşti la nesimţitul american care se suie în acel „monster truck” de peste 4 m înălţime… ăla chiar trece peste tine). Ca un simţit ce eşti, încerci să înţelegi graba şi te dai la o parte. Îndată ajuns în dreptul tău însă, sprintenul şofer gesticulează agitat şi îţi afişează semne deloc ortodoxe. Şi ca să fie sigur că ai înţeles mesajul, deschide geamul şi îşi imprimă mucoasele bucale pe parbrizul tău. De fapt nu se grăbea niciunde, a vrut doar să ştii şi tu cine e regele şoselelor.
Cel mai în pericol par a fi pietonii. De căte ori nu îi vezi pe trecere în alergare, indiferent dacă au verde la semafor, timoraţi de claxon şi grijuli pentru viaţa lor? Aici se bat toate recordurile pe distanţa de 10 metri! Dacă regula spune să încetineşti cu 25 de metri înainte de trecere, nesimţitul va ţine claxonul apăsat de la 35 de metri distanţă şi vei înţelege că zebra îi este cel mai mare duşman al lui: „Dacă nu te dai, te fac piftea.” (Cine dracu o mai fi inventat-o).
Probabil că nu am surprins nici măcar momentele esenţiale prin care nesimţitul se evidenţiază pe patru roţi. Nu putem uita de lipsa semnalizărilor, fluierăturile după domniţe, înjurăturile ş.a. Toate fac parte dintr-un comportament bazat pe sintagma: no rules. Şi nu e de mirare. Ca să respecţi o regula trebuie mai întăi să o cunoşti iar mai apoi să o înţelegi cum se aplică. Dar cum să ai pretenţia asta de la nesimţit, care are singurul neuron rătăcit în materia lui cenuşie… în comă? Starea lui e iremediabilă, va rămâne mereu acelaşi: Şofând în codul vostru strâmt, moartea vă întrece / Iar eu pe stradă voi şofa, nepăsător şi rece.