vineri, octombrie 23, 2009

„Dar să nu-mi iei niciodată dragostea”

Ziua iarăşi a trecut. O altă săptămâna aproape s-a dus. E seară. Mă aşez încruntat la tastatură şi încerc să mă liniştesc. Sunt dezamăgit, descurajat şi dezorientat.. Cotrobăi confuz prin cufărul de gânduri şi încerc să mai găsesc ceva valoros, de speranţă… Nimic. Printre toate, dau peste ultimele ştiri pe care le-am citit săptămâna asta: o nouă campanie a ateilor cu titlul: “Un milion de newyorkezi sunt buni şi fără Dumnezeu. Tu eşti?”, un alt stat ce propune legea avortului, fetele pot face avort de la 16 ani fără acordul părinţilor” şi… nu mai vreau să continui. Trăiesc într-un cosmos şi o religie care se vor fără Dumnezeu. Mă simt sufocat. Încep să cotrobăi iar prin cufăr dar… în zadar. Acel gând care reuşea de fiecare dată să mă resusciteze, aceea putere care mă ridica peste toate şi mă făcea să iubesc din nou a dispărut. Mi-am amintit că stă scris: „În zilele din urmă dragostea celor mai mulţi se va răci” şi asta din pricina nelegiuirilor. Lăcrimez disperat: dacă sunt şi eu unul dintre ei?

Un prieten m-a întrebat azi: Cum eşti? L-am minţit politicos: Bine! şi m-am asigurat că scap de alte detalii. L-am văzut prea descurajat că să cred că mă poate ajuta cu ceva. Dar tu poţi, aşa-i? Tu, cel care citeşti aceste rânduri, deja ai câteva soluţii pentru mine. Te gândeşti că, dacă ai sta în faţa mea mi-ai recita versete, învăţate la şcoala duminicală, pe care dealtfel nu le-ai crezut niciodată. Sau poate mai degrabă ai început să mă judeci: „Unde-ţi e credinţa, frate?” Probabil mă vei umple de mesaje încurajatoare la comment-uri. Sunt obişnuit cu astfel de „viteji”. Sună telefonul! La capătul firului o voce mă ameninţă: „simt că trebuie să îţi spun că Dumnezeu are metode dure, în dreptatea Lui, să te întoarcă”!

STOP!Gata! Lăsaţi-mă cu pălăvrăgeala! Nu de asta am nevoie! Este cineva care să şi asculte pe lumea asta? Nu mai aude nimeni? Tristeţe, durere, răni, eşecuri şi înfrângeri; despre asta e vorba, despre asta ţi-am povestit! Nu te mira şi nu mă judeca: sunt un om ca şi tine! Ce sunt eu azi, poţi fi tu mâine! Eşti din acelaşi material! Totuşi, nu renunţ să caut din nou prin cufăr acel gând preţios, acel imbold! Şi chiar dacă nu-l voi mai găsi mi-a mai rămas ceva: o rugăciune! O voi striga stăruitor ca pe ultima mea şansă: „Orice Doamne dar… să nu îmi iei niciodată dragostea”!

Darius Cornean

Eu nu sunt aşa cum vreau să fiu dar... CRED

miercuri, octombrie 21, 2009

Râia societăţţii

Nesimţiţii nu se nasc, se fac
Sub deviza “nesimţiţii nu se nasc, se fac, vreau “să bârfesc” despre un beteşug social ce mătură ca tăvălugu’ tot ce a fost normal şi sănătos printre muritori. Nu voi face prescrieri pentru cei “suferinzi”, nu am speranţa remedierii şi poate vreau să fac haz de “necaz”, cel puţin al meu. Totuşi, e bine să-l recunoaştem şi să ne ferim de el pentru că acest beteşug se ia, credeţi-mă: în autobus, pe stradă, în magazine sau instituţii, numărul celor afectaţi e in continuă creştere. Peste tot e criză, numai de ei nu. Aşa că, în următoarele episoade care vor ieşi din tastatură mea, te invit la un pahar de “bârfă” cu aromă de nesimţiţi.
Episodul 1 - Nesimţitul în mijlocul de transport

Episodul 2 - Nesimţitul haleşte
În primă fază am intitulat acest episod „Nesimţitul la masă” însă mi-am dat seama imediat ce eroare am comis. Luarea mesei este un act social în care o grupare umană îndeplineşte anumite norme de igienă şi comportament. Aşa a fost încă din epoca de piatră când strămoşii noştri se adunau în jurul focului. Asocierea mitocanului cu un astfel de moment social cu siguranţă l-ar fi jignit şi nu l-ar fi integrat corect. Şi totuşi, nesimţitul are şi el parte de un astfel de moment, personalizat bineînţeles. Cum? Urmăreşte-l!
O uşă trântită şi un răcnet din care abia s-au înţeles câteva silabe: „Făă muiere, sper că de la noi pute aşa fain că mis rupt în gură!”. Este semnalul că mutantul social a ajuns acasă cu glanda tiroidă urlând de foame(scapă cine poate). Păşeşte mocirlos cu mâinile sleioase în bucătărie şi se tolăneşte pe scaun. Azvârle telefonul şi cheile pe masă şi începe să înfulece din pâine. „Hai fă mai repede cu mâncarea aia, te-o făcut măta’n reluare? Începe să soarbă, dar nu din lingură ci din polonic. Zgomotul scos sună de parcă buzele nevestei tocmai au reuşit să scape din botul lui în încercarea acestuia de a... săruta. Şi pentru că este adeptul ambianţei muzicale indiferent de timp sau spaţiu, tovarăşii din zona Oltului sunt singurii care îi ţin companie la masă, prin intermediul „megafonului”(celularul).
Cu esofagul înfundat, trage o dușcă de orice găsește pe masă, după care urmează deznodământul „odorifer”: râgâiala, eticheta care-l consacrează. Cu coatele crăcănate pe masă, se împinge pe două picioare dar nu înainte să-și frece mâneca de botul mânjit. „Stai făă că strâng eu”, răspunde ofticat. Aruncă oala in ghiuvetă, strânge fața de masă și resturile nesimțitului ajung decor stradal. (cazul fericit în care nu înjură trecătorii care trec prin fața geamului tocmai când el face curat).
„Un limbaj c-am dur și o descriere mai degrabă fictivă decât reală” a concluzionat un prieten scriitura. M-a surprins. Am vrut să-l întreb dacă e român sau poate băștinaș din mediul rural(deși nici această zonă nu mai e demult un loc de refugiu). Eu zic că a fost săracă și incompletă descripția. La restaurant, fastfood, recepții sau scara blocului, astfel de manifestări sunt de regăsit. Nu mă enervează, le detest și îmi e teamă. De ce? Pentru că nu voi fi mereu cu copilul meu la McDonald’s sau restaurant și, oricât îmi doresc, există un risc tot mai mare: nesimțiții nu se nasc, se fac.