joi, decembrie 31, 2009

Înţelepciunea trecutului

Încă puţin şi prezentul numit 2009 va fi o alta piesă adăugată la puzzle-ul istoriei, iar viitorul 2010 se va numi prezent. Pentru unii a fost ultimul an, pentru alţii întâiul. Timpul, în schimb, nu face diferenţa. El îşi urmează drumul fără a ţine cont de pierderi, greşeli, resentimente, realizări, eşecuri sau victorii. Nu aşteaptă pe nimeni. Pare tot mai nerăbdător şi pus pe fugă. La această sacadare a timpului, numită „cumpăna dintre ani”, omul trage timpul de mânecă, spunându-i: „Stai, vreau să spun şi eu ceva!” şi din lăuntrul lui se aud nişte voci: „În sfârşit…” suspină durerea, „S-a dus şi acesta…” se introduce nostalgia, „O să fie mai bine la anul” răsună speranţa.
Pentru om, timpul există în trei forme: trecut, prezent şi viitor. Cea mai mare influenţă o are asupra prezentului, iar cea mică asupra trecutului – el nu mai poate fi schimbat. Viitorul pentru el e un mister. Cei mai mulţi dintre noi cuprindem toate aceste trei forme în gândurile noastre din această perioadă. Ne gândim la ce a fost, ce suntem şi ne întrebăm… cum va fi. De aici însă, mintea omului se împarte în funcţie de atitudine, curaj şi înţelepciune.
După linia trasă, unii numără multe realizări, alţii multe eşecuri. Eşecurile sunt inevitabile în viaţă. Ele sunt o realitate pentru săraci şi bogaţi, învăţaţi sau mai puţin învăţaţi, oameni religioşi sau atei. Pentru unii, anul ce apune a adus câteva realizări, pentru alţii un eşec total. Trecutul nu mai poate fi schimbat, dar pentru unii acesta rămâne activ în mintea lor şi nu pot clădi prezentul. William James spunea că arta de a fi înţelept este să ştii ce să treci cu vederea.
Cineva spunea că ceea ce nu te-a învins te face mai puternic. Deşi nu putem schimba trecutul, el există în subconștientul nostru. Celor mai mulţi le este teamă sau ruşine să vorbească despre el. Sunt totuşi cei care îl recunosc aşa cum el este şi privesc către el ca un „şut în fund” înspre înainte, prin care pot reuşi. Totul depinde de atitudine, de ceea ce priveşti: dezastrul eşecurilor sau faptul că ai rămas în picioare şi încă mai poţi schimba ceva. Trecutul poate fi înţelepciune sau… teama de eşec a prezentului.
Dacă prezentul ne influenţează viitorul, trecutul afectează prezentul. Cu înţelepciune şi curaj, trecutul poate fi o pârghie pe care se clădeşte viitorul în prezent. Înţelepciunea trecutului e ca un dascăl de la care sunt multe de învăţat, ca un profet care previne un rău ce se poate întâmpla sau… o fundaţie pe care se poate începe a se clădi. În scurt timp, anul acesta se va numi trecut. Dacă ai ajuns până aici, indiferent ce a fost, ai reuşit. Un singur gând să te mai lege de ceea ce a fost: care este înţelepciunea trecutului?

miercuri, decembrie 30, 2009

Râia societăţii - "Nesimţiţii nu se nasc, se fac" - episodul 11

Râia societăţii - episodul 10

Nesimţitul chefuieşte
Este trecut de ora 23:00. Întruna din clădirile cu patru etaje, lăsate moştenire de la tovarăşul „împuşcatul”, e mare panică şi mult nerv. Aici stau adăpostite, ticsite, 20 de celule sociale, despărţite între ele de un zid de cărămidă. Tensiunea pare că survine de la etajul doi al blocului, de la apartamentul nouă, şi a început acum două ore. Aici e mare sărbătoare: nesimţitul îşi sărbătoreşte ziua când măsa l-a împins din lichidul amniotic în lumea celor vii pe care avea mai târziu să o îmbolnăvească prin comportamenul lui.
Atmosfera este încinsă: ritmuri orientale cu versuri româneşti, decibeli la maxim, chiuituri, bătături în podea, puicuţe care urcă şi coboară pe casa scării şi sticle care se sparg de îndată ce se golesc. Între petrecăreţi, înjurăturile înlocuiesc cuvintele de politeţe sau numele proprii. Vecinii sunt exasperaţi. Pensionarii de la etajul unul bat disperaţi în calorifer cu tigăile, la parter o mamă se chinuie să-şi adoarmă odrasla iar ceilalţi locatari fac exces de distonocalm şi somnifere. Poliţia e încă pe drum... de două ore (probabil că şi la ei e chef de chef, sau poate „nechef”...de lucru). Un vecin mai îndrăzneţ, cu inima chitită în piept ştiind cu cine are de-a face, porneşte înspre salvarea comunităţii. Se opreşte la apartamentul cu pricina şi bate cu pumnii în uşă. Întrun final, din îmbulzeala de decibeli şi chiuituri, apare sărbătoritul în uşă: „Pe tine cine dracu te-a invitat? / Domnule da’ dumneata nu ai pic de bun simţ, îţi baţi joc? Ai făcut un balamuc din scara asta, lumea nu poate închide un ochi de zgomotul vostru! Daţi naibii muzica aia mai încet şi terminaţi odată cu strigătele şi ţipătele astea! / Auzi moşule, adică nici măcar vineri seara nu pot să-mi fac de cap?! Păi dăo-n p… … odată pă an e ziua mea, vreau să simt şi eu că trăiesc. Şi apropo… v-am lăsat scris la avizier că în seara asta nimeni nu doarme, IEEEE! şi trânteşte uşa. Vecinul oripilat se întoarce blestemând şi înjurând, justificat ce-i drept, pe locatarul nesimţit care l-a ignorant cu nonşalanţă: “Mai bine te făta măta întrun lighean cu ciaunură, tuţi gura mătii de nesimţit” şi se întoarce la nevastă-sa mai disperat decât era.
Dacă unii au scris despre o noapte furtunoasă, nesimţitul se numără printre cei care se pricep cel mai bine să facă astfel de nopţi, furtunoase şi oripilate. Acest beteşug social reuşeşte să facă tot mai multe victime. Lumea modernă a reuşit să găsească antidot pentru aproape toate bolile, numai pentru nesimţire nu. Se spune să nu răspunzi nebunului după nebunia lui. Şi totuşi mă întreb, în cazul descris mai sus, dacă nesimţitul ar fi fost împuşcat în cap de un locatar exasperat, cu permis de port armă bineînţeles ca să fie totul legal, de ce nu ar fi considerat gestul ca legitimă apărare?

Casa lui Isus din Nazaret descoperită

Săpăturile din vechiul oraş Nazaret aduc la suprafaţă casa unde ar fi putut locui Isus, Maria şi Iosif. Potrivit conducătorului arheologilor antichităţii, care lucrează la aceste săpături, locul datează din secolul I-II al erei noastre. Casa descoperită, una foarte modestă cu două încăperi şi o curte mică, a fost descoperită în apropiere de Biserica Buna Vestire, construită în anul 1969 pe rămăşiţele unor temple antice. Până în prezent săpăturile în aria oraşului Nazaret nu au adus la suprafaţă decât câteva morminte. După declaraţia directorului pe săpături arheologice, Yardeny Alexandru, oamenii de ştiinţă au avut pentru prima dată şansa să privească Nazaretul vremii lui Maria, Iosif şi Isus.

Sursa: Prochurch.ru
Traducere si adaptare: Darius Cornean

marți, decembrie 29, 2009

Campionatul Mondial de strambat

vineri, decembrie 18, 2009

Râia societăţii - "Nesimţiţii nu se nasc, se fac" - episodul 10

Râia societăţii - episodul 9

Nesimţitul romantic
Vă vine sau nu să credeţi dar... chiar există nesimţiţi romantici. Şi poate nici nu e greu de crezut dacă ne gândim că romantismul ca şi concept este o mişcare contra raţionalismului. Dar nu despre nesimţitul ca şi susţinător al acestui concept voi scrie ci despre acel atribut al unei persoane care manifestă sensibilitate, exaltare, pasiunea într-un mod creativ şi care, culmea, se regăseşte la nesimţit. Modul însă în care se manifestă romantismul la acest individ îl face să fie grosolan, dăunător, de combătut şi bineînţeles un subiect nou de “bărfit” pentru mine cel puţin.
Într-o seară, pe când mă întorceam acasă, am zărit doi indivizi, un el şi o ea, ieşiţi la o plimbare şi la câteva luuungi schimburi de salivă (buchon a la buchon). De fapt, înainte să îi zăresc i-am auzit… de la vreo 20 de metri: Alo, alo, te-am sunat să-ţi spun / Alo, alo că te iubesc ca un nebun / Alo, alo nu-mi închide telefonul / Că mi-e dor de tine şi nu mă i-a somnul/ Alo alo … era vocea idolului “Adriano minune” din megafon care întreţinea spiritual romantic dintre ei; a trecut vremea lui Chris de Burgh sau Mariah Carey. Dar cică gusturile nu se discută (dacă manelele pot fi considerate “gust”). Ajuns aproape de ei am observat afecţiunea “domestică” dintre ei: brânca lui era în buzunarul ei măsându-i fesele şi din când în când strângând de ele pentru a măsura poate cantitatea de celulită depusă. (dacă ar şti bunica mea despre această “libertate” s-ar răscoli în mormânt). La un moment dat muzica saltă adrenalina îndrăgostitului şi acesta începe să-şi pună în valoare corzile vocale în urechile iubitei şi a altor trecători aflaţi pe o rază de aproximativ 80 de metri.
“Cine s-ar fi gândit acum 20 de ani la aşa o libertate?” exaltă unii. Dar eu mă întreb cine oare s-ar fi gândit că această libertate ne poate fi aşa de toxică, fatală chiar, datorită modului în care ne raportăm la ea. Libertatea aceasta a devenit un cadru ideal în care prostia şi nesimţirea să fie pusă în scenă. Mulţi se folosesc de ea, abuzează şi chiar se simt încurajaţi de ea să-şi etaleze comportamentele grosolane, Dar să nu uităm că “nesimţiţii nu se nasc, se fac” ceea ce presupune o responsabilitate şi o implicare a oamenilor normali în eliminarea sau măcar punerea în carantină a acestui beteşug social numit nesimţirea.

În amintirea eroilor de la revoluţie

miercuri, decembrie 16, 2009

editura CASA CĂRȚII

Ghid de artă creștină, Michelle P. Brown
Acest ghid este o trecere în revistă a artei creștine ce cuprinde începuturile, drumul cultural și istoric, interesul pentru artă de-a lungul istoriei creştinismului cu etapele ei de indiferență sau exces, până în epoca modernă. Cartea nu se adresează doar celor care știu să îmbine culorile sau să cioplească piatra, ci tuturor celor interesați de patrimoniul cultural al lumii sau de înțelegerea forței emoționale și estetice a artei. Totodată veți descoperi lucruri interesante cum ar fi faptul că păunul era unul din simbolurile creștinismului primelor secole, despre a cărui carne se credea că nu putrezeşte devenind astfel un simbol ideal al Învierii, sau că gălbeneaua, care în lumea veche simboliza renașterea.
Veți afla că cel mai cunoscut dintre simbolurile creştinismului, peştele, pentru care termenul grecesc este Ichtus, a constituit un acrostih, lămurit de Tertulian, unul din părinţii Bisericii secolului al III-lea, literele sale putând fi dezvoltate spre a forma expresia în greacă Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Arta creştină a transmis de-a lungul istoriei învăţăturile religioase prin simboluri şi imagini recognoscibile reușind să unească puncte comune semnificative între artă, credințele creștine și contextul social. Grigore cel Mare a spus „În imagini citesc cei neştiutori de carte”, reușind să surprindă rolul artei în stimularea meditației private și a unei reacții afective și intelectuale din partea individului. Sfânta Scriptură susține această abordare vizuală prin mijloacele metaforice cu care caută să comunice conceptele extraordinare şi mecanismele ştiinţifice prin care planul lui Dumnezeu a fost îndeplinit.

Consiliere și psihoterapie pastorală, dr. Sorin Săndulache
A apărut pe piața românească o carte de specialitate, scrisă de autor român, care tratează problematica consilierii creștine din punct de vedere teoretic și practic, la un nivel științific și teologic de calibru.
Lucrarea dr. Sorin Săndulache este un manual laborios care are capacitatea de a-l conduce pe cititor într-o comunicare intrapersonală spre adâncurile și problema sufletului. Este o sinteză care deschide orizonturi spre descoperirea și înțelegerea câtorva dintre structurile și funcțiile psihicului omenesc, la care cititorul poate face referință pentru înțelegerea proprie și a semenului său. Lecturarea acestei cărți realizată cu iscusință și profesionalism, devine un instrument redutabil nu doar pentru slujitorii din segmentul social și religios, profesori sau studenți, ci pentru oricine este implicat în cea mai nobilă și îndeosebi cea mai grea muncă, aceea a lucrării cu sufletul oamenilor. Cu experiență și competență medicală, teologică și filozofică autorul sintetizează lucrarea în două părți: generală, cuprinzând datele teoretice ale consilierii și psihoterapiei de orientare creștină, și aplicativă, tratând domeni ale aplicării consilierii și psihoterapiei.
Valoarea informațiilor acestui volum recomandă cartea și consider că toți ar trebui să avem în bibliotecile noastre un astfel de exemplar, indiferent de aria de slujire sau activitatea profesională.

bookreview by Darius Cornean

vineri, decembrie 11, 2009

Nesimțitul la biserică

Râia societăţii - Episodul 8

Râia societăţii - Episodul 9

Pentru mulți dintre noi Duminica este una din cele mai așteptate zile ale săptămânii. Ne bucurăm că în sfârșit vom avea timp să ne bătucim fundurile în pat și să ne potrivim coloana la orizontală după ce am alergat o săptămână care pe unde a trebuit;”în sfărșit mă pot îngriji și de mine” ar spune frustrată românca, muncitoare în trei schimburi (dintre care două acasă la ea). Asta bineînțeles împreună cu satisfacția că am scăpat de gura pocită și fața hidoasă a șefului sau de notorii nesimțiți de care ne-am izbit zilnic peste tot și oricând. Acestea și poate încă câteva ne sunt dorințele pentru “sfânta zi odihnitoare de Duminică”. Și pentru că unii dintre noi nu vrem să neglijăm sufletul, măcar Duminica facem efortul și ne târâm trunchiurile către Sfânta Biserică: un Doamne ajută în vremurile astea de criză, ne poate scăpa de multe belele.
Nesimțitul, după cum am observat până acum din episoadele anterioare, este un personaj prezentă în mare parte din timpul și spațiul în care ne mișcăm. Și de ce nu ar veni și la biserică? Măcar aici, într-un spațiu sacru, există speranța că acest personaj nu doar că se va abține de la anumite obiceiuri, ci chiar se va gândi la schimbare. Realitaea însă e alta. Spectacolul nesimțirii continuă și aici.
E ora 10:20. Nesimțitul pășește cu pași încrezători pe poarta bisericii și se plantează tocmai în fruntea enoriașilor, cât mai aproape de vorbitor ca să se asigure că va fi observat de toți. A întârziat doar o oră și 20 de minute. Mestecă gumă ca o cămilă pregătită să scuipe. Aruncă câteva priviri peste umăr să se asigure că a scanat aproape tot poporul. După 15 minute personajul nostru are probleme cu vezica și nimeni nu trebuie să-l acuze că va răspunde nevoilor fiziologice. Peste încă 20 de minute sună telefonul, nu pe vibrații că nu e la modă. Vorbitorul se vede nevoit să ia o pauză iar nesimțitul pășește din nou către ieșire pentru a răspunde la ”apelul de urgență”. Nu a ajuns încă afară și îi poți auzi convorbirea: ”Alo? Zi mah că mis la biserică”. După 10 minute revine în lăcașul de închinare ocupând același loc fruntaș pe care l-a avut anterior. Slujba e aprope gata. Părintele se pregătește să încheie. Individul nostru nu mai are stare. Își freacă fundul de scaun și în cele din urmă își pune ”bunul simț” la bătaie și pleacă înainte ca părintele să zică amin.
Unii ar spune că exagerez. Alții m-au asemănat cu un vânător.... de nesimțiți. Prea critic și uneori relatările mele depășesc lumea noastră mondenă. Aș vrea să fie așa, o fabulație literară și un simplu joc de cuvinte. Realitatea însă e alta. O boală socială care, cel puțin în societatea românească, a devenit o normalitate, o atitudine cool care se promovează la orice vârstă, sub diferite forme și la aproape toate nivelurile sociale. Noi însă să fim ignoranți și încrezători, ar spune unii. O să trăim bine pentru că alesul nostru președinte ne tot repetă asta și o va face încă cinci ani de acum înainte: ”Să trăiți bine!”

luni, decembrie 07, 2009

DATE REALE?

Am accesat de curiozitate siteul oficial al Biroului Electoral Central si in urma ultimelor rezultate postate la ora 15 apar niste NEPOTRIVIRI CEL PUTIN INTERESANTE






















NOTA: Ceea ce mi s-a parut interesant e un dezacord in datete afisate: numarul voturilor validate exprimate(a) cu numarul voturilor nule(b) adunate nu dau numarul total al alegatorilor prezentati la vot. Mai simplu si matematic: a+b=c, unde "c" in cazul de fata NU ESTE EGAL CU A+B. LE-A SCAPAT??

sâmbătă, decembrie 05, 2009

ROMANIA PARASITA de speranta

Duminica Tomii

Duminică e ziua ta, votantule. Din nou tu vei fi în centru pentru că tu vei fi cel care decide viitorul prezident al ţării. Votul tău, bine argumentat, va produce schimbarea. Ha ha! Give me a break, ar zice americanul. Cu un pic de discernământ şi onoare cred că toţi suntem capacitaţi! Mai uşor pot crede că în 6 Decembrie voi primi de la Moş Gerilă în papuci un meniu Kentucky de la KFC. Chiar în halul ăsta nu ne putem amăgi. Cred că mai sunt printre noi oameni cărora încă le funcţionează logica şi nu îşi jignesc chiar în halul ăsta intelectul cu astfel de prezumţii. Din nefericire însă, majoritatea votantă, insistent ridicată în slăvi de media, nu gândeşte aşa. Ea a ajuns să fie o masă de oameni bine manipulată, până la stadiul de marionetă. Ei, mogulii, şi-au făcut bine treaba şi ştiu deja cu cine vor vota aceşti oameni, ştiu ce gândesc şi de ce gândesc aşa pentru că i-au făcut să gândească cum vor ei.
Cu toţii am auzit de un anume Toma necredinciosul, genul de individ care nu credea până nu vedea. De felul lui era mai pragmatic şi greu de convins, sau poate nu îi plăcea să se complacă, să urmeze părerile majorităţii. El cerea argumente şi nu se lăsa uşor impresionat de zicerile din popor. El vroia să vadă şi să pună mâna. Întro zi de Duminică însă i-au fost aduse argumentele cerute şi... a crezut.
Iertaţi-mi necredinţa, dar nu cred că în 6 Decembrie voi avea parte de o Duminca a Tomii. Realitatea e prea clară ca să nu fiu mai mult decât pesimist. Amăgirile au fost prea multe şi prea dese. Preşedintele e deja ales. Şi nu noi îl vom alege. Noi suntem doar unealta. Am văzut şi auzit prea multe din cutia vorbitoare ca să nu cred asta. Jocurile de culise, dezvăluirile oportune prea coincidente, dezbaterile „echidistante” cică, analizele politice, declaraţiile, interviurile telefonice, jurămintele ş.a. sunt doar câteva din argumente. Marea confruntare poate fi un alt exemplu. Aproape duă milioane au văzut acest meci care, după părerea mea, a fost blat. Dintr-o dată pe scenă apare „mult căutatul inculpat” Popa Nicolae, găsit tocmai prin Jakarta, şi tocmai atunci săracului Geoană i s-a făcut dor să-şi viziteze prietenul Vântu, care are legătură cu acuzaţiile aduse acestui individ Popa. Mă întreb oare ce făcea staful lui Geoană de nu şi-a păzit candidatul de pericolul unei imagini controversate ce a rezultat în urma vizitei. Apoi să ţinem cont de televiziunea unde a avut loc confruntarea şi cine e la cârma ei. Pe ecran în colţul din stânga jos era un televoting care îl dădea pe unul din candidaţi câştigător cu un procentaj covârşitor (procentaj care de altfel s-a păstrat aproape acelaşi pe întreaga perioadă a confruntării).
Exemplele ar putea continua şi cu siguranţă sunt şi alţii care le pot da. Se spune că democraţia este dictatura majorităţii asupra minorităţii. În cazul de faţă însă este chiar invers: o minoritate influentă care reuşeşte să exercite o dictatură, una însă ingenioasă şi perversă, asupra majorităţii. Aici nu mai vorbim doar de putere politică. Acum, poate mai mult ca niciodată, ca şi creştini ar trebui să ne lăsăm de trimis mesaje electorale pro sau contra, petiţii de tot felul sau sloganuri şi... chiar să facem ceva. Poate să ne rugăm: pentru înţelepciune, discernământ şi să nu uităm nici de îndemnul Sfântului Pavel de a ne ruga pentru mai marii noştrii înălţaţi în dregătorii. Şi poate atunci vom avea parte de o Duminica ca a Tomii.

joi, decembrie 03, 2009

Imnul neOFICIAL al României

Râia societăţii - Episodul 8

Râia societăţii - Episodul 7

Nesimţitul pe căile ferate
Am scăpat de oraşul turbulent, cu străzile aglomerate, claxoane, înjurături, tramvaie gălăgioase şi bineînţeles pretutindenarii nesimţiţi. M-am refugiat într-un tren timp de 4 ore în care speram că nu voi vedea oameni afectaţi de acest beteşug al societăţii, nesimţirea. Mare mi-a fost dezamăgirea şi naivă speranţa. Şi tocmai în tren am sperat că voi găsi schimbarea, şi nu orice tren, unul cu regim de personal. Ce e nasol pentru victimele nesimţitului, în acest „mediu de transport”, sunt mijloacele infime de scăpare, pe geam sau pe uşă, din mers. Totuşi, nimic nu e mai dramatic ca momentul în care victima este ajunsă de blestem şi nesimţitul se aşează chiar lângă ea pe banchetă, în compartiment. Şi-ar fi dorit să nu se fi născut niciodată.
Nu ştiu când voi fi în stare să învăţ că aparenţele chiar te pot înşela. Urcat în tren, păşesc strâmtorat pe culoar în căutarea unui spaţiu cât de cât arătos de şedere, cu oameni normali. După o adevărată cursă prin două vagoane, timp în care s-a frecat fiecare cum a putut de mine pe culoarul strâmt ca o gură de canal, am ajuns în faţa unui compartiment care îmi dădea speranţa că nu voi sta în picioare cele patru ore de călătorie. Arăta în condiţii de supravieţuire, ocupat doar de doi indivizi, un el şi o ea, ce-i drept întro poziţie tendenţioasă: Doar nu o face sex de faţă cu mine, mi-am zis în mintea mea. Trag uşa compartimentului cu gând să-mi cer voie să ocup un loc în spaţiul devenit intim între timp pentru ei. Am deschis uşa compartimentului, dar gura nu am mai apucat. Mirosul înţepător de transpiraţie te ducea cu gândul la nişte puşcăriaşi munciţi întro zi toridă cu 47 de grade, care tocmai au ieşit din acel compartiment. Era mai mult decât împuţit, alterat. Aşa se înţelegea poziţia tendenţioasă a „iubăreţilor” şi sudoarea ce li se prelingea pe faţă: ori am apărut după apogeul voluptăţii celor doi, sau măcar a unuia, ori după un lung şir de încercări de a găsi o poziţie favorabilă. Excesul de calorii cu miros de transpiraţie era de înţeles. Fără a scoate un cuvânt, am închis uşa compartimentului şi mi-am continuat căutările cu teama noilor descoperiri ce le voi face.
Astfel de episoade nu sunt clasificate ca unice şi nici mici escapade de la regulă. Ca unul care foloseşte acest mijloc de deplasare pe distanţe mari, astfel de cazuri devin tot mai uzuale şi acceptate de către călători. Poate am şi eu o vină că nu ripostez într-un fel. Recent am fost deranjat până la furie de nişte indivizi dintr-un compartiment alăturat care au uzat de toate înjurăturile din dotare. Mi-aş fi dorit din toată inima să tăbărăsc pe ei, deşi nu asta e soluţia. Acum trebuie să plec, mă grăbesc tare să nu pierd trenul şi poate să găsesc un compartiment de supravieţuire, lipsit de râioşi.

marți, decembrie 01, 2009

Votează române!

Ne-am trezit și noi, votanții. Cred că era cazul. Ne-am dat seama că e grav și că va fi chiar mai rău. Ne-am separat în susținători anticomuniști sau pro-Rusia. Argumentele sunt la limita tembelismului, cum că ne vom rusiza și comuniza dintr-odată sau că apocalipsa va veni mai devreme datorită dictatorialismului și nonșalanței liderilor noștri. Nu știu dacă așa va fi. Vom fi martori la destinul nostru. Martori neputincioși însă, pentru că această deșteptare prea târzie nu face decât să ne dea impresia că avem ceva de spus. N-avem nimic. Se folosesc de noi și cei din PSD și cei din PD-L, ca să ajungă la putere. Au reușit să ne învrăjbească și să ne facă să trimitem în două săptămâni, mai multe mass-uri electorale, decât ne-am trimis în ultimii 5 ani, versete biblice. La avataruri văd slogane și trimiteri pe diferite site-uri pro sau contra cuiva, dar sigur împotriva noastră. Toți sunt indignați, au votat în primul tur cu Antonescu, și acum nu prea mai au alternativă. Adevărul e că dacă ar fi votat cu el toți cei care astăzi se laudă, avea vreo 70% din primul tur. Dar asta este. Acum trăim dileme, iar dacă nu le avem, filozofăm. De unii ne este groază, de alții ne este frică.
Nici să stai acasă nu e o variantă. Simțul responsabilității. Sigur că da. Adevărul adevărat este că nu ne pasă deloc de soarta noastră. De ne-ar păsa, nu ne-am certa cu prietenii doar în campanie electorală, am fi într-o activitate continuă de mobilizare și răspândire a principiilor în care credem. Am fi o biserică mobilă pusă pe evanghelizare. Și asta ar fi toată campania noastră electorală. Societatea noastră s-ar schimba de jos în sus. Degeaba ai la cârma țării oameni care dau legi bune și neinterpretabile, dacă locuitorii acestei țări caută metode noi de a fura TVA-ul, de a minți sau de a sfida.
Interesant este modelul perseverenței aplicat de UDMR. Au fost la fiecare guvernare și au obținut aproape tot ce au vrut pentru că au știut să fie uniți și să își numere bine voturile. Au avut un candidat la președenție și știau că nu are nicio șansă să intre în turul doi, dar au știut să își facă simțită prezența. Sigur că sunt puțini mai mulți unguri în țara asta decât evanghelici, dar ei nu sunt mânați de niciun principiu moral, așa cum suntem noi laolaltă, însă e clar politica n-are nicio morală.
Nu știm cine suntem. Prostia sau inteligența ne-au împărțit în magneți electorali pentru diferite partide. Fiecare oraș, fiecare biserică alt partid, alt candidat. Priviți din exterior părem o turmă bună de manipulat și de muls electoral. N-avem principii, avem dorințe fierbinți. Faptul că o gramadă de ani nici nu am fost numărați în rândul cultelor recunoscute, ne face acum să ne dăm amvoanele tuturor candidaților care au fost informați de staff-ul de campanie, că existăm.
Lumea nu se va schimba în bine, nici dacă vine Geoană, nici dacă rămâne Băsescu. Mogulii vor fi tot moguli și reforma tot stagnată. Printre altele oamenii vor fi mai răi, mai învrăjbiți, mai neîncrezători în instituțiile statului, mai necăutători de biserică. Tot mai mulți își vor pierde locurile de muncă și nu vor fi fericiți cu niciuna din opțiunile electorale. Poate că la disperare îl vor căuta pe Dumnezeu. Unii foarte euforici, au spus că și criza îi va aduce pe oameni mai aproape de divinitate, dar nu s-a întâmplat.
Lumea se va schimba când oamenii vor vedea o alternativă morală, când creștinismul nostru va fi ceva autentic, palpabil și mai ales contagios.
În curând ne vor da musulmanii o lecție. Vor veni și vor câștiga alegerile din primul tur. Ne vor demonstra că se poate.
Deocamdată noi suntem principiali. Constructivi. Serioși. Predicăm cu putere. La o biserică de țară amvonul era accesorizat cu o floare rapid crescătoare. Pe amvon scriseseră „Noi predicăm pe Cristos!”, cu timpul floarea a crescut și a acoperit „pe Cristos!”, iar după o vreme de dezvoltare botanică, frunzele s-au așternut și peste predicăm, rămânând vizibil pronumele personal NOI.
Duminică votăm. Ne alegem președintele, dar fiecare comunitate are liderul pe care și-l merită.
Florin Iosif

vineri, noiembrie 27, 2009

Paradoxul din preajma Crăciunului

Se apropie Crăciunul şi ne gândim cu groază la aglomeraţia de pe străzi şi magazine. Mai multe claxoane, înjurături, tamponări şi indivizi nervoşi. Prin magazine oameni care se calcă în picioare pentru cozonacul promoţional, cozi interminabile la alimente şi brazi plimbaţi pe stradă de colo colo de parcă pădurea de conifere umblă de nebună pe străzi. La dulciuri şi jucări o mulţime pitică porunceşte celor cu picioroange, într-un răcnet piuitor, ce să cumpere şi cât. Totul transcede dintr-o extenuantă rutină într-o forfotă plină de entuziasm.
Se spune că sărbătorile în general aduc oamenii mai aproape unii de alţii, mai ales cele din perioda iernii. Aglomeraţia creşte intens iar oamenii reuşesc să ajungă atât de aproape unii de alţii încât iţi pot spune dacă te-ai spălat în urechi în ultima săptămână sau dacă ţi-a rămas vreun muc la ieşire după ce ţi-ai suflat nasul. Stai liniştit, din prea multă politeţe însă nu o vor face. Poţi simţi aburul cald, din respiraţia vecinului, împrospătat de Winterfresh sau poate duhoarea unui stomac la un pas de cancer. Poţi în sfârşit să impresionezi în îmbulzeală prin odorul parfumului, cumpărat cu jumate de salariu, şi poate să capeţi nişte priviri feminine de prin preajmă ca cele ale zeiţe orientale.
Ceea ce se intâmplă însă pare paradoxal dar cât se poate de normal pentru veacul pe care îl consumăm. Cu cât ajung mai aproape unii de alţii, oamenii se resping mai tare, se indispun, devin agitaţi, nervoşi şi chiar urăsc mai cu intensitate. Apropierea te face mai transparent şi mai vulnerabil. Cel de lângă tine îţi poate mirosi mai bine slăbiciunile, oricât ai încerca să te ocroteşti. Şi automat te protejezi dar nu defensiv ci foarte ofensiv, cu toate armele din dotare: prin aroganţă, batjocură, desconsiderare, mitocănie, urlete şi nerv. Poate de aceea nu ne place aglomeraţia. Toţi avem claustrofobie. Cu cât avem mai mult spaţiu, distanţă faţa de cei de lângă noi, cu atât ne simţim mai în siguranţă şi mai confortabili.
Vine Crăciunul şi chiar dacă unora nu ne place aglomeraţia va trebui să o acceptăm ca parteneră în pregătirile noastre pentru Sfânta Sărbătoare. Chiar şi în casele noastre avem parte de ea: copiii sunt mai tot timpul acasă, ne vin neamurile din „Canaanul european” unde curge euro şi sudoare iar prietenii ne vizitează mai des ca niciodată, pentru împrumuturi bineînţeles. Am sperat că ne vom reface cu ocazia concediului de Crăciun, dar se pare că nu e aşa. Ne dorim să fim singuri, să ne regăsim, să ne tragem suflul, sa ne facem calcule pentru că ne aşteaptă un nou an. Pare imposibil. E prea multă gălăgie în jur şi prea multă populaţie pe metru pătrat.
În vremea copilăriei mele nu era aşa, deşi nu au trecut decât 20 de ani de atunci. Încă îmi aduc aminte de momentele când mergeam să împrumut o cană de ulei din bloc sau luam pe datorie un kg. de făină de la butic, sau când mama împărţea laptele şi tava cu vecina de la doi. Nu era nimic jenant sau josnic în asta, era o normalitate pentru că mentalitatatea şi atitudinea pentru comunitate era alta. Şi atunci era aglomeraţie în preajma Crăciunului. Poate nu ca şi acum, pentru că nu eram atât de bombardaţi cu oferte. Atunci însă, aglomeraţia de Crăciun avea farmecul ei: cunoşteam oameni noi, ne făceam prieteni mai mulţi, adânceam relaţiile, deveneam mai buni, mai darnici şi nu ne plăcea deloc să fim singuri. Ne plăceau vizitele şi ne plăcea să ieşim la cumpărături.
Astăzi totul e diferit. Lumea e mai dură, mai rapidă, mai inteligentă şi bineînţeles mai ocupată. Parafrazându-l pe enigmaticul poet Eminescu aş spune: „Iar eu în lumea mea vreau să rămân, nemuritor şi rece”. Asta căutăm pentru că asta vrem. Ne-am însingurat şi închis în coliviile noastre. Acelaşi Crăciun, aceeaşi oameni dar nu aceeaşi atomosferă sau spirit. Mi-e dor de Crăciunul copilăriei mele.
Darius Cornean

miercuri, noiembrie 25, 2009

Râia societăţii - Episodul 7

Râia societăţii - Episodul 6

Nesimţitul pe micul ecran
Aproape întotdeauna am avut falsa impresie că trebuie să ai o superioritate cognitivă ca să apari pe sticla TV-urilor. Pe zi ce trece îmi dau seama că treburile stau exact invers. Cu cât eşti mai mitocan, pervers, scandalos şi prost eşti la mai mare căutare pentru rating. Asta se cere pentru că asta se consumă. În acest context, încetul cu încetul nesimţitul şi-a făcut loc în spatele micului ecran şi defilează pe la talk-show-uri scuipând moderatorul, ţipă batjocoritor şi îngâmfat, se ia la bătaie cu invitaţii sau mai face şi reclame cu mesaje subliminale perverse. Şi când te gândeşti că una din funcţiile mass mediei e cea de educaţie...
Îmi place să mă uit la televizor şi nu televizorul la mine. Încerc să cern ce e bun de ce e grotesc. Butonez telecomanda în speranţa că nu voi da de specimene ale nesimţirii. Misiune imposibilă. Nu am schimbat două canale că l-am şi zărit: ştrangulat stilat cu o cravată, cu un miros impunător de parfum, gesticulează hazardat şi autoritar, irefutabil în propriile păreri şi cu o mimică asemănătoare unui cimpanzeu dresat să amuze copiii. Sub acelaşi veşmânt de parlamentar, îl găsesc pe un alt post, de această dată, votând o lege în parlament, cu o falcă în cer şi una în pământ de somn, pe care nu a ştiut-o mai apoi enunţa reporterilor, dar mai să spună ce presupunea. Varianta feminină e şi mai ordinară: pe o muzică orientală cu versuri româneşti, îşi fâlfâie ugerele în faţa camerelor iar acoperământul feselor, scurt şi transparent, se ridică de trei ori pe minut să te asigure starleta că tanga ei se potriveşte cu decolteul.
Ai zice că reclamele sunt un moment de evadare din acest absolut al nesimţirii. Mare amăgire. Recent am văzut o reclamă, specific românească, în care doi domni respectabili, comedianţi şi actori, sunt puşi între două piţipoance aproape dezvelite, şi sunt filmaţi cum îşi lipesc ochii de formele manechinelor. Unul dintre ei îşi ridică privirea şi începe: „Sănătate şi virtute, şi să avem ce... şi îndată intervine cel de-al doilea pentru a „strica” rima, oricum subînţeleasă, şi spune : „ca să avem ce bea”. ( cuvântul care rima se termina tot cu „ute”şi începea cu „f” iar scenariul este special creat pentru a se subînţelege rima).
Gravitatea problemei nu constă în fenomenologia nesimţitului mediatiză ci în faptul că acest spirit TV crează modele în rândul holbaţilor din faţa televizorului. Nu mai există discernământ între idioţenie şi normalitate, mai degrabă apreciere, elogiere şi copiere a comportamentului.: “Pâi dacă ăla aşa zice, aşa facem” - manipularea prostului de către prost. Acum sper să nu vă spargeţi televizoarele şi nici să le aruncaţi pe geam, aţi putea răni pe cineva, pentru că nu cred că ar fi o soluţie. În schimb, tuturor care au ochi cu minte, îi îndemn să combată, oridecâte ori se iveşte ocazia, indiferent de mijloace (aici scopul le scuză) prostia şi nesimţirea şi să credem în speranţa anihilării.

marți, noiembrie 24, 2009

Concert gospel de colinde

Corul Gospel Asaf va susține un concert extraordinar de colinde la Biserica Aletheia din Timișoara. Evenimentul va avea loc Duminică, 6 Decembrie începând cu ora 18:00. Corul internațional Asaf din San Benedetto del Tronto (Italia), a fost înființat în 1998 și este format din peste 30 de voci, reprezentanți a 9 națiuni.

duminică, noiembrie 22, 2009

vineri, noiembrie 20, 2009

Scopul scuză mijloacele

Într-o vreme în care tehnologia fugăreşte timpul mai iute ca niciodată prea puţini sunt cei interesaţi de mecanismul fiinţării unui lucru, procesul facerii, metodele sau principiile care au stat la bază. Nu avem timp pentru asta pentru că timpul costă bani iar banii au fost mereu o nevoie urgentă, acum şi aici. Ce interesează e produsul final. Produsul de calitate crează imagine bună iar imaginea înseamnă totul. Investim pentru imagine, minţim, muşamalizăm, manipulăm, corupem, sacrificăm oameni şi chiar ucidem. Nu e o atitudine divizată pe statute sociale sau culori religioase ci o găseşti deopotrivă printre oameni.
Realitatea şi experienţa ne învaţă că oamenii dezamăgesc. O spune istoria şi ne-o arată prezentul. Oameni care odinioară pledau pentru „prinţipii” acum conştiinţa nu mai reacţionează în nici un fel la încălcarea lor. Dar nu ne mai interesează asta. Important e că producem, creştem, ne dezvoltăm şi lucrurile merg din ce în ce mai bine. Astfel ne trezim că mergem să vizităm bolnavii cu benzină furată din locomotivele CFR, avem amnezie când ne declarăm veniturile, depăşim viteza excesiv pentru că întârziem la conferinţă, mai mergem şi fără bilet Duminica la biserică că doar „ştie Domnul că nu am şi noah... Duminica nu prea circulă”, încercăm întâlniri de tineret cât mai extravagante ca să atragem cât mai mulţi tineri şi acceptăm bani furaţi să ne facem biserici... iar lista o puteţi continua. Pentru unii voi părea chiţibuşar şi exagerat dar cu siguranţă pentru caracterul Lui nu. Nu cunosc despre Dumnezeul creştinilor că ar fi interesat mai mult de ceea ce faci în detrimentul a cum o faci.
Există tot mai mulţi predispuşi spre o astfel de atitudine care la un moment dat duce la ipocrizie. Sunt dispuşi să vină cu tăvălugul şi să calce tot ce stă în picioare, pentru un scop nobil, bineînţeles. Cine nu se potriveşte sau se opune trebuie eliminat. Neputincioşii şi incapabilii nu au ce căuta. Un fel de capitalism. Scopul predomină şi el dă valoare. Restul sunt detalii. Şi aici mă refer la o realitate din contextul evanghelic: biserici, şcoli, organizaţii, ş.a.
Nu m-am transformat într-un justiţiar pentru că onestitatea îmi spune că şi eu am fost parte la această atitudine. Dar faptul că la un moment dat am minţit nu mă opreşte să spun că minciuna e păcat. Poate mi-am venit în fire. Nu se mai caută oameni de calitate ci oameni de producţie. Ne interesează produsul mai mult decât oamenii implicaţi şi sacrificaţi. Intenţia şi scopul ne scuză de fiecare dată. Ele ne sunt avocaţii la apel. Dar după cum spunea cineva: „Şi drumul spre iad e pavat cu intenţii bune”.

miercuri, noiembrie 18, 2009

Râia societăţii - Episodul 6

Episodul 5 - Progenitura nesimţitului

Episodul 6 - Nesimţirea la genul feminin

Mi-a fost destul de greu să mă decid până să scriu despre ea, nesimţita, deoarece femeia, inima a tot ceea ce este uman, este simbolul frumuseţii şi al bunăvoinţei, “privilegiata creaţiunii”. Însă această frumuseţe a suferit în timp o malformaţie genetică iar ceea ce ieri a fost cel mai înalt ideal, azi s-a transformat în “mâncare pentru zei, gătită de diavoli (W. Shakespeare, “Antoniu şi Cleopatra”)”, diavolii fiind pământenii nesimţiţi. Asta nu înseamnă că în prezent nu găseşti idealul feminin în toată frumuseţea ei, dimpotrivă. Ceea ce observ însă este faptul că, în zilele de pe urmă, răul a fost tot mai des ridicat la rang de virtute, astfel că tot ceea ce a fost normal şi frumos odată a suferit transformări regresive, lucru aceptat azi ca fiind o normalitate, ba mai mult, un ideal.
Nici nu ştiu de unde să încep sau cum să le ordonez, sunt prea multe. De la divele care se crăcesc pe canapelele de piele ale studiourilor TV, care mai şi înjură şi fac apropouri moderatorului sau invitaţilor, până la vânzătoarea de la ABC care te drăcuie că i-ai adus înapoi biscuiţii expiraţi de trei luni. Pe stradă o găseşti suită pe „piroane” cu o fustă chinuită să stea pe ea, punându-şi în valoare forma deformată a şezutului şi abuzul de calorii care se vede curgând de sub bluză. O observi cum strigă după prietena ei din tramvai, gesticulând impetuos, gata să îşi ia zborul. La supermarket reuşeşte să facă cea mai mare coadă din istoria magazinului pentru că la casă, nesimţita, ia fiecare produs în parte şi aşteaptă să-i fie citit preţul ca să se poată decide dacă îl ia sau nu. În mijloacele de transport îşi povesteşte drama trăită ieri la vizionarea telenovelei preferate, întro manieră în care să audă şi vatmanul, fără perdea şi cu decibelii la maxim. La şcoală se tutuieşte cu toţi profesorii, aplecând decolteul bombastic oridecâteori are ocazia pentru a încerca să scoată de la ei măcar un cinci, de trecere.(nu că n-ar fi dispusă să facă mult mai mult). Nu pot să nu menţionez momentul când merge în parcul de distracţii cu plodul, răsfoind „Click-ul”, timp în care reuşeşte să ardă un pachet de Marlboro în mijlocul celorlalţi copii.
Nu este ceea ce ne dorim din partea sexului frumos dar este dramatica realitate şi... poate este ceea ce merităm. Am creat mediul propice pentru astfel de manifestări iar mai apoi le-am încurajat. Cum ne aşternem, aşa ne vom trezi... într-o zi: fără simţ al frumosului, al binelui şi nobleţii. Mare este grădina, multe flori frumoase găseşti dar parcă tot mai multe sunt păpădiile, şi la mai mare căutare. „Succesuri” la cules.

sâmbătă, noiembrie 14, 2009

Pledoarie pentru intelect

În scurtul metraj al vieţii de până acum am observat şi analizat o atitudine, un mod sau poate o mentalitate prin care anumiţi credincioşi se raporteză la divinitate. Cred că cel puţin contextul cultural şi social în care un credincios îşi „exercită” crezul sunt factori care afectează modul în care acesta îl percepe pe Dumnezeu. Atât pentru creştinii africani cât şi pentru cei americani sau români Dumnezeu e bun. Modul de percepţie este însă influenţat de mediu. Şi pentru că sunt român mă voi limita doar la naţia mea şi voi încerca să surprind, cu onestitate cognitivă, un anumit mod de percepţie a credinciosul român faţă de Dumnezeu, cu precădere cel evanghelic.
Am început să păşesc pe acest drum al credinţei încercând să îl descopăr şi să îl înţeleg pe Dumnezeu prin loterie: spun trei numere, deschid Biblia şi apoi oblig textului să îmi vorbească ceea ce cred eu că am înţeles din ceea ce am citit. Apoi am încercat să mă rog numai în genunchi sau numai în picioare, la anumite ore sau un anumit timp. Am încercat să mă îmbrac într-un anumit fel sau să merg mai des la proroc şi multe alte „ritualuri” ştiute. De fapt aceste ritualuri erau moduri prin care anumiţi oameni la un moment dat l-au experimentat pe Dumnezeu, distincte şi irepetabile. În timp însă ele au devenit metode ba chiar principii de urmat pentru a lua contact cu divinitatea, pentru o bună parte dintre credincioşii evanghelici. În tot acest timp nu trăiam decât frustrare şi dezamăgire. Am avut însă harul să pricep şi să accept că lucrurile nu stau chiar aşa. Atunci am înţeles că de fapt căutam să-l înţeleg pe Dumnezeu prin experienţele altora, nu printr-o cunoaştere şi o înţelegere proprie. Experienţele sunt consecinţele căutării lui Dumnezeu, nu metode de a-L căuta.
De ce pledoare şi de ce intelect? Intelectul sau mintea este singurul spaţiu pentru om, limitat, de inteligibilitate unde Dumnezeu este cunoscut la nivel raţional, principial ca mai apoi El să poată fi experimentat de către credincios. Un intelect ordonat şi simetric despre lume, viaţă şi Dumnezeu poate sta împotriva stereotipilor culturii prin recunoaştere şi analiză. După cum spune Marshall Mcluhan „Este un „nobil sălbatic”, într-o perpetuă luptă de gherilă. Când intelectul trădează, aceea persoană devine mai mult decăt inutilă.” De ce pledoarie? Am observat foarte mulţi credincioşi care au şi caută o cunoaştere experimentală cu Dumnezeu. Nu e rău dar nici îndeajuns. Atunci când te rogi şi Dumnezeu nu te mai face să plângi, când nu se mai întâmplă minuni, nu-ţi mai vorbesc prorocii, nu mai ai vedenii sau vise sau poate nu mai tremuri şi strigi când te rogi, dragostea şi credinţa încep să scadă şi se clatină. Odată cu dispariţia experienţelor, genul acesta de credincioşi devin reci, apatici şi fără viaţă pentru că în lipsa experienţelor mintea lor a rămas goală şi nu au prea multă cunoaştere despre cine este Dumnezeu. Şi probabil că aici se ridică o intrebare legitimă: dar cum se împacă inţelegerea cognitivă a lui Dumnezeu cu credinţa? Nu se împacă, sunt parteneri perfecţi. În momente când totul în jur nu mai are logică, nimic bun nu se mai întâmplă şi nimeni nu pare că îţi mai dă vreo speranţă, te poţi opri în liniştea ta interioară şi vei găsi scrijelit în mintea ta gânduri puternice pe care Dumnezeu, în dorinţa şi drumul tău de cunoaştere, ţi le-a dat. Şi atunci, cu atât mai mult vei înţelege şi vei putea spune ca şi prorocul altădată: „Chiar dacă... eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura de Dumnezeul mântuirii mele”.

Tell my "Why?"

vineri, noiembrie 13, 2009

Râia societăţii - Episodul 5

Nesimţitul - Episodul 4

Episodul 5 - Progenitura nesimţitului

Nu puțini sunt cei care își amintesc despre vremea copilăriei, cu un oarecare amuzament amar, momentele petrecute alături de odrasla nesimțitului. Fie la școală, în fața blocului, în parcul copiilor sau pur și simplu pe stradă, acest țânc părea fără nici un complex sau reținere să lase victime în urma lui fie prin limbaj, violență
sau comportament primitiv. Pe lângă asta avea și un promotor, în persoana tatălui său, care avea de fiecare dată replica potrivită pentru a-i justifica comportamentul.
Îmi aduc aminte de un episod din copilărie petrecut la școală, în perioada claselor primare, când progenitura a adus un șobolan mort pe care l-a ascuns în buzunar. Pentru a nu transforma clasa într-o carmangerie unde mirosul Săsesc nu se mai deosebește de cel Victoria, în pauza de masă toți elevii au ieșit pe coridor să mănănce. Progenitura, prin caracteristica-i specifică , se opunea vehement de fiecare dată oricărei norme și rămânea în clasă, cu fundul pe catedră, unde înfuleca din cărnațu afumat de la bună-sa (treceau două ore până aerisiam).
De această dată țâncul s-a gândit să fie și amuzant. Dacă tot era singur în clasă, a pus șobolanul mort în penarul unei colege și l-a închis. Ce a urmat e de la sine înțeles: profesoara era să leșine de la strigătul fetiței, colegele mele au format un cor de țipete iar puiul de nesimțit se amuza copios. Astfel de manifestări devenise o “normalitate” în comportamentul acestuia. La ședințele cu părinții, replica “tutorelui” era întotdeauna aceeași: “Las’ cucuoană că’s copii! Ce, mata nu ai fost ca ei? Dacă are imaginație băiatul… mândru-i tata de el!”
Pe stradă sau la bloc odrasla nesimțitului nu e greu de recunoscut după înjurăturile la minut pe care le scoate. Pe lângă limbajul obscen, il poți observa scuipând semințe pe oriunde apucă, lipind guma de mestecat pe scaune în tramvai, urlând în magazine când nu-i sunt împlinite cererile sau chiar fluirând după domnișoare și domnițe. Din păcate procesul înmulțirii speciei de nesimțiți continuă și azi. Deznădejdea e mai mare când observi că manifestările sunt din ce în ce mai grosolane de la o vârstă tot mai fragedă. Nesimțiți au existat și acum 20 de ani dar parcă nu atât de barbari ca și astăzi. Dar ca să nu mai închei întro notă melodramatică vă spun ce e la modă: “Să trăiți bine” – adică cu nădejdea că nimic nu se va schimba.

duminică, noiembrie 08, 2009

Comatose - Skillet

Asta spune tacerea mea...

joi, noiembrie 05, 2009

Râia societăţii - Episodul 4

Episodul 3 - Nesimţitul pe patru roţi

Nesimțitul în lumea virtuală – Episodul 4
Dacă cineva a devenit atât de frustrat întrebându-se dacă există un loc de refugiu sau vreo șansă de scăpare față de nesimțire, cu părere de rău îi spun… eu încă îl caut. Între timp această boală socială tinde spre ubicuitate. Am încă o dovadă și pentru asta vă propun un oarecare silogism. Nesimțirea are de-a face cu modul deficient și dăunător de socializare. Socializarea se face cu oameni. Nesimțiții ca specie sunt considerați homosapiens, adică oameni. Lumea virtuală este o lume a comunicării, a socializării. Concluzia? Virușii sociali au pătruns și în lumea virtuală, până în casele noastre. Unde poți fugi departe de comportamentul lor? Fără a fi negativist, nu poți fugi.
Nu de puține ori mi s-a întâmplat să ajung acasă nervos după ce am avut un contact vizual cu manifestarea nesimțitului. Așezat la birou, mă introduc cu o oarecare speranță în lumea virtuală și încerc să uit ce am văzut și să îmi reprim ura pe individ. În cele din urmă deschid chat-ul: peste 20 de offline-uri majoritatea cu bancuri porcoase, disperați care nu găsesc ultima melodie a confratelui Vijelie, cerșetori de voturi: “intră și votează-mă ca să câștig” ș.a. Pe lângă asta, mai există un tip de mesaje care, în primă fază, ai spune că este o manifestare de empatie a nesimțiților: “ Dragoș are o boală gravă și dacă nu se operează moare. Dacă ai inimă, trimite mai departe și ajută-l pe Dragoș”. Nu e compasiune ci credulitatea nesimțitului sub sintagma: “Crede și nu cerceta!”. Peste mesajele de la status de genu "Ești la fel de bine venit ca și telefonul care sună în timpul sexului" sau "Munca nu a omorât niciodată pe nimeni… dar de ce să riști?" nu pot trece indiferent, îi etichetează prea bine. Mai este o categorie de mesaje la status care se schimbă în funcție de activitatea nesimțitului: Nu deranja, sunt pe budă, Plecat la spart bani, ocupat-ascult ultimul album al Regelui (Nu Elvis că nu au auzit de el, ci Guță).
Și asta nu e tot pentru nesimțiți. Lista poate continua cu filmulețele în care își bat joc de bătrâni și copii sau în care fac sex în public, comment-uri pline de înjurături sau pozați dezbrăcați în care își invidiază bicepsul umflat cât fundul lor. Din păcate nici lumea virtuală nu a scăpat de acest virus. Se manifestă sub aceleași simptome, poate cu alte adăugiri: fițoși, aroganți, proști, inculți, abuzivi, impulsivi ș.a. Mă gândesc totuși la o soluție: un spațiu de carantină, al lor față de noi sau al nostru față de ei. Dar totuși rămâne o necunoscută la soluţia asta: UNDE? (să fie un spaţu de carantină).

marți, noiembrie 03, 2009

Începe Turneul Recreativ

La Oradea va avea loc prima expoziţie mixtă a artiştilor creştini evanghelici. Expoziţia constituie debutul Turneului Recreativ care include alte cinci oraşe: Cluj, Arad, Bucureşti şi Timişoara. Expozitia ReCreativ se adresează artiștilor, iubitorilor de artă și publicului orădean pasionat. Îmbină atât lucrări ale unor artiști consacrați dar și lucrări ale unor tineri talentați, studenți sau absolvenți. Domeniile artistice în care se înscriu lucrările sunt sculptură, fotografie, grafică, pictură şi animaţie. Deschiderea expoziţiei va avea loc Sâmbătă, 07 Noiembrie începând cu ora 17, la Cafeneux. Intrarea este liberă. Organizatori sunt cei de la ReCreativ în colaborare cu studioul de producţie video Ancora Vieţii.

vineri, octombrie 30, 2009

Regresul progresului

Orice fiinţă cu un simţ minim al onestităţii recunoaşte că sunt lucruri în viaţă care îl scot din papuci, momente când acul tensiometrului bate cu mult peste limita normală şi ar vrea să îşi mute capul de pe umeri de durere. Şi pentru că sunt om, unul normal, recunosc asta. Mă enervez pe alţii, poate mai mult decât ar trebui să o fac mai întâi pe mine. Gesticulez, apostrofez şi uneori chiar mă cert pentru lucruri pe care le consider importante. Dar nu neapărat despre predispoziţia indispensabilă a omului de a se enerva vreau să vorbesc. Mai degrabă despre un lucru care, cel puţin în ultima lungă perioadă de timp, mă indispune, ba chiar mă stresează până la enervare.
De curând vorbeam cu cineva despre modul cum funcţionează uneori munca în echipă: unii se implică prea mult, alţii mai deloc. Meritul însă, în cazul unei reuşite, este acelaşi pentru toţi. Răsplata este dată pentru produsul final şi nu pe munca individuală. Şi nu înţelegeam îngăduinţa persoanei cu care vorbeam, pentru cei care voit alegeau să se sustragă de la anumite responsabilităţi primite în echipă: trebuie să fim indulgenţi cu ei,probabil au avut motive întemeiate să nu se implice, poate nu au avut timp sau poate au avut alte priorităţi. Important e că s-a reuşit proiectul. Oare? Mie îmi sună ceva genu: dacă nu se poate altfel... important e că s-a reuşit, nu contează cum. Merge şi aşa. Dacă nu se poate mai bine, e bine că măcar se poate.
Asta mă enervează; superficialitate, limitare şi lipsa dorinţei de progres: „Las’ că merge şi aşa, las că nu o fi chiar aşa!Atât s-a putut! Întâlnesc tot mai des astfel de atitudini în orice şi despre orice. Tot mai puţini doresc perfecţiunea sau măcar să tindă spre ea, în detrimentul comodităţii şi al miilor de scuze. Iar de la asta până la compromis e doar un pas, nu de uriaş ci de broscuţă. Cei care obţin calitate maximă cu efort şi sudoare sunt pe cale de dispariţie. Avem însă grămezi de oameni fără nici o motivaţie puternică pentru un scop anume. Nu au pentru ce visa, lupta şi crede. Trăiesc în inerţie şi consum. Doar consum. Iar când sunt puşi să facă ceva, o fac că trebuie. Iar calitatea lucrului făcut este dată de motivaţia lor, adică submedie.
Această lipsă de progres înspre perfecţiune are probabil mulţi factori dar poate la baza tuturor stă motivaţia omului. În lipsa ei însă avem voinţe care se târăsc, minţi îngustate şi caractere slabe. Oameni care se energizează doar pentru trebuinţele lor fundamentale. Am auzit mai demult o ilustraţie tare interesantă. Un om întâlneşte în drumul lui un cioplitor în piatră pe care îl intreabă: Ce faci acolo? Dau cu dalta în piatră, nu vezi ce fac? i-a răspuns cioplitorul. Mergând omul mai departe, dă de un alt cioplitor pe care îl intreabă acelaşi lucru. Cel de-al doilea cioplitor îi spune: Îmi câştig existenţa! Merge omul şi mai departe şi se întâlneşte cu un al treilea cioplitor care, la întrebarea lui, îi răspunde vesel: Construiesc o catedrală! Morala e de la sine înţeleasă. Motivaţia înseamnă calitate, progres şi voinţă. În lipsa ei, vom asista la regresul progresului... în orice.

joi, octombrie 29, 2009

Râia societăţii - Episodul 3

Nesimţiţii nu se nasc, se fac

Episodul 1 - Nesimţitul în mijlocul de transport
Episodul 2 - Nesimţitul haleşte

Episodul 3 - Nesimţitul pe patru roţi
Dacă până acum am “bârfit” despre o nesimţire răsfrânsă pe un număr redus de concetăţeni, în acest episod victimele „râiosului” sunt de ordinul zecilor. Pentru că prezenţa lui e greu de evitat, acest beteşug social se găseşte şi în poziţia de şofer. „Încărcat” pe patru roţi, goneşte sfidător de lege, pe oriunde şi oricum. Pe el nu îl găseşti în trafic, blocat în intersecţii sau la vreun semafor la coadă. Întotdeauna găseşte o soluţie „inovatoare şi imprevizibilă”. Şi dacă e trafic intens, e criza de spaţiu. Şi dacă e criză de spaţiu, apare şi criza de timp. Nu şi pentru nesimţit. El a decodificat întreg codul rutier întro singură lege: no rules. Cum funcţionează asta? Bombă în trafic.
Deşi suntem afectaţi de prezenţa pretutindenară a nesimţitului, când se suie pe cai putere, lucrurile se complică: şoferi, pietoni, biciclişti sau chiar agenţii de circulaţie au parte de un pericolul iminent. Şoseaua nu mai e un mijloc de circulaţie ci o aventură din care scapă cine poate. Imediat ce a pornit la drum, se asigură că îl va observa toată lumea(caracteristică esenţială); pentru asta îşi transformă „bolidul”, obscen etichetat, întro discotecă mobilă. Bineînţeles că el este singurul beneficiar al stilului de muzică. Cum ar fi să auzi Bach sau Vivaldi urlând în portiere? Categoric nu se cade. Ajuns în trafic, se înstalează supremaţia: claxoane, înjurături sau scârţâit de roţi pentru oricine nu înţelege asta sau nu se supune.
Nesimţitul la volan are o regulă atât de bine descrisă de Radu Paraschivescu: „Depăşesc, deci exist”. Complexul locului doi. O respectă de fiecare dată. Să te ferească sfântul să ajungă cumva în spatele tău. Mesajul lui e simplu: „ori te dai, ori trec peste tine” (şi când te gândeşti la nesimţitul american care se suie în acel „monster truck” de peste 4 m înălţime… ăla chiar trece peste tine). Ca un simţit ce eşti, încerci să înţelegi graba şi te dai la o parte. Îndată ajuns în dreptul tău însă, sprintenul şofer gesticulează agitat şi îţi afişează semne deloc ortodoxe. Şi ca să fie sigur că ai înţeles mesajul, deschide geamul şi îşi imprimă mucoasele bucale pe parbrizul tău. De fapt nu se grăbea niciunde, a vrut doar să ştii şi tu cine e regele şoselelor.
Cel mai în pericol par a fi pietonii. De căte ori nu îi vezi pe trecere în alergare, indiferent dacă au verde la semafor, timoraţi de claxon şi grijuli pentru viaţa lor? Aici se bat toate recordurile pe distanţa de 10 metri! Dacă regula spune să încetineşti cu 25 de metri înainte de trecere, nesimţitul va ţine claxonul apăsat de la 35 de metri distanţă şi vei înţelege că zebra îi este cel mai mare duşman al lui: „Dacă nu te dai, te fac piftea.” (Cine dracu o mai fi inventat-o).
Probabil că nu am surprins nici măcar momentele esenţiale prin care nesimţitul se evidenţiază pe patru roţi. Nu putem uita de lipsa semnalizărilor, fluierăturile după domniţe, înjurăturile ş.a. Toate fac parte dintr-un comportament bazat pe sintagma: no rules. Şi nu e de mirare. Ca să respecţi o regula trebuie mai întăi să o cunoşti iar mai apoi să o înţelegi cum se aplică. Dar cum să ai pretenţia asta de la nesimţit, care are singurul neuron rătăcit în materia lui cenuşie… în comă? Starea lui e iremediabilă, va rămâne mereu acelaşi: Şofând în codul vostru strâmt, moartea vă întrece / Iar eu pe stradă voi şofa, nepăsător şi rece.

Râia societăţţii

Nesimţiţii nu se nasc, se fac

Episodul 3 - Nesimţitul pe patru roţi,
Dacă până acum am “bârfit” despre o nesimţire răsfrânsă pe un număr redus de concetăţeni, în acest episod victimele „râiosului” sunt de ordinul zecilor. Pentru că prezenţa lui e greu de evitat, acest beteşug social se găseşte şi în poziţia de şofer. „Încărcat” pe patru roţi, goneşte sfidător de lege, pe oriunde şi oricum. Pe el nu îl găseşti în trafic, blocat în intersecţii sau la vreun semafor la coadă. Întotdeauna găseşte o soluţie „inovatoare şi imprevizibilă”. Şi dacă e trafic intens, e criza de spaţiu. Şi dacă e criză de spaţiu, apare şi criza de timp. Nu şi pentru nesimţit. El a decodificat întreg codul rutier întro singură lege: no rules. Cum funcţionează asta? Bombă în trafic.Deşi suntem afectaţi de prezenţa pretutindenară a nesimţitului, când se suie pe cai putere, lucrurile se complică: şoferi, pietoni, biciclişti sau chiar agenţii de circulaţie au parte de un pericolul iminent. Şoseaua nu mai e un mijloc de circulaţie ci o aventură din care scapă cine poate. Imediat ce a pornit la drum, se asigură că îl va observa toată lumea(caracteristică esenţială); pentru asta îşi transformă „bolidul”, obscen etichetat, întro discotecă mobilă. Bineînţeles că el este singurul beneficiar al stilului de muzică. Cum ar fi să auzi Bach sau Vivaldi urlând în portiere? Categoric nu se cade. Ajuns în trafic, se înstalează supremaţia: claxoane, înjurături sau scârţâit de roţi pentru oricine nu înţelege asta sau nu se supune.
Nesimţitul la volan are o regulă atât de bine descrisă de Radu Paraschivescu: „Depăşesc, deci exist”. Complexul locului doi. O respectă de fiecare dată. Să te ferească sfântul să ajungă cumva în spatele tău. Mesajul lui e simplu: „ori te dai, ori trec peste tine” (şi când te gândeşti la nesimţitul american care se suie în acel „monster truck” de peste 4 m înălţime… ăla chiar trece peste tine). Ca un simţit ce eşti, încerci să înţelegi graba şi te dai la o parte. Îndată ajuns în dreptul tău însă, sprintenul şofer gesticulează agitat şi îţi afişează semne deloc ortodoxe. Şi ca să fie sigur că ai înţeles mesajul, deschide geamul şi îşi imprimă mucoasele bucale pe parbrizul tău. De fapt nu se grăbea niciunde, a vrut doar să ştii şi tu cine e regele şoselelor.
Cel mai în pericol par a fi pietonii. De căte ori nu îi vezi pe trecere în alergare, indiferent dacă au verde la semafor, timoraţi de claxon şi grijuli pentru viaţa lor? Aici se bat toate recordurile pe distanţa de 10 metri! Dacă regula spune să încetineşti cu 25 de metri înainte de trecere, nesimţitul va ţine claxonul apăsat de la 35 de metri distanţă şi vei înţelege că zebra îi este cel mai mare duşman al lui: „Dacă nu te dai, te fac piftea.” (Cine dracu o mai fi inventat-o).
Probabil că nu am surprins nici măcar momentele esenţiale prin care nesimţitul se evidenţiază pe patru roţi. Nu putem uita de lipsa semnalizărilor, fluierăturile după domniţe, înjurăturile ş.a. Toate fac parte dintr-un comportament bazat pe sintagma: no rules. Şi nu e de mirare. Ca să respecţi o regula trebuie mai întăi să o cunoşti iar mai apoi să o înţelegi cum se aplică. Dar cum să ai pretenţia asta de la nesimţit, care are singurul neuron rătăcit în materia lui cenuşie… în comă? Starea lui e iremediabilă, va rămâne mereu acelaşi: Şofând în codul vostru strâmt, moartea vă întrece / Iar eu pe stradă voi şofa, nepăsător şi rece.

vineri, octombrie 23, 2009

„Dar să nu-mi iei niciodată dragostea”

Ziua iarăşi a trecut. O altă săptămâna aproape s-a dus. E seară. Mă aşez încruntat la tastatură şi încerc să mă liniştesc. Sunt dezamăgit, descurajat şi dezorientat.. Cotrobăi confuz prin cufărul de gânduri şi încerc să mai găsesc ceva valoros, de speranţă… Nimic. Printre toate, dau peste ultimele ştiri pe care le-am citit săptămâna asta: o nouă campanie a ateilor cu titlul: “Un milion de newyorkezi sunt buni şi fără Dumnezeu. Tu eşti?”, un alt stat ce propune legea avortului, fetele pot face avort de la 16 ani fără acordul părinţilor” şi… nu mai vreau să continui. Trăiesc într-un cosmos şi o religie care se vor fără Dumnezeu. Mă simt sufocat. Încep să cotrobăi iar prin cufăr dar… în zadar. Acel gând care reuşea de fiecare dată să mă resusciteze, aceea putere care mă ridica peste toate şi mă făcea să iubesc din nou a dispărut. Mi-am amintit că stă scris: „În zilele din urmă dragostea celor mai mulţi se va răci” şi asta din pricina nelegiuirilor. Lăcrimez disperat: dacă sunt şi eu unul dintre ei?

Un prieten m-a întrebat azi: Cum eşti? L-am minţit politicos: Bine! şi m-am asigurat că scap de alte detalii. L-am văzut prea descurajat că să cred că mă poate ajuta cu ceva. Dar tu poţi, aşa-i? Tu, cel care citeşti aceste rânduri, deja ai câteva soluţii pentru mine. Te gândeşti că, dacă ai sta în faţa mea mi-ai recita versete, învăţate la şcoala duminicală, pe care dealtfel nu le-ai crezut niciodată. Sau poate mai degrabă ai început să mă judeci: „Unde-ţi e credinţa, frate?” Probabil mă vei umple de mesaje încurajatoare la comment-uri. Sunt obişnuit cu astfel de „viteji”. Sună telefonul! La capătul firului o voce mă ameninţă: „simt că trebuie să îţi spun că Dumnezeu are metode dure, în dreptatea Lui, să te întoarcă”!

STOP!Gata! Lăsaţi-mă cu pălăvrăgeala! Nu de asta am nevoie! Este cineva care să şi asculte pe lumea asta? Nu mai aude nimeni? Tristeţe, durere, răni, eşecuri şi înfrângeri; despre asta e vorba, despre asta ţi-am povestit! Nu te mira şi nu mă judeca: sunt un om ca şi tine! Ce sunt eu azi, poţi fi tu mâine! Eşti din acelaşi material! Totuşi, nu renunţ să caut din nou prin cufăr acel gând preţios, acel imbold! Şi chiar dacă nu-l voi mai găsi mi-a mai rămas ceva: o rugăciune! O voi striga stăruitor ca pe ultima mea şansă: „Orice Doamne dar… să nu îmi iei niciodată dragostea”!

Darius Cornean

Eu nu sunt aşa cum vreau să fiu dar... CRED

miercuri, octombrie 21, 2009

Râia societăţţii

Nesimţiţii nu se nasc, se fac
Sub deviza “nesimţiţii nu se nasc, se fac, vreau “să bârfesc” despre un beteşug social ce mătură ca tăvălugu’ tot ce a fost normal şi sănătos printre muritori. Nu voi face prescrieri pentru cei “suferinzi”, nu am speranţa remedierii şi poate vreau să fac haz de “necaz”, cel puţin al meu. Totuşi, e bine să-l recunoaştem şi să ne ferim de el pentru că acest beteşug se ia, credeţi-mă: în autobus, pe stradă, în magazine sau instituţii, numărul celor afectaţi e in continuă creştere. Peste tot e criză, numai de ei nu. Aşa că, în următoarele episoade care vor ieşi din tastatură mea, te invit la un pahar de “bârfă” cu aromă de nesimţiţi.
Episodul 1 - Nesimţitul în mijlocul de transport

Episodul 2 - Nesimţitul haleşte
În primă fază am intitulat acest episod „Nesimţitul la masă” însă mi-am dat seama imediat ce eroare am comis. Luarea mesei este un act social în care o grupare umană îndeplineşte anumite norme de igienă şi comportament. Aşa a fost încă din epoca de piatră când strămoşii noştri se adunau în jurul focului. Asocierea mitocanului cu un astfel de moment social cu siguranţă l-ar fi jignit şi nu l-ar fi integrat corect. Şi totuşi, nesimţitul are şi el parte de un astfel de moment, personalizat bineînţeles. Cum? Urmăreşte-l!
O uşă trântită şi un răcnet din care abia s-au înţeles câteva silabe: „Făă muiere, sper că de la noi pute aşa fain că mis rupt în gură!”. Este semnalul că mutantul social a ajuns acasă cu glanda tiroidă urlând de foame(scapă cine poate). Păşeşte mocirlos cu mâinile sleioase în bucătărie şi se tolăneşte pe scaun. Azvârle telefonul şi cheile pe masă şi începe să înfulece din pâine. „Hai fă mai repede cu mâncarea aia, te-o făcut măta’n reluare? Începe să soarbă, dar nu din lingură ci din polonic. Zgomotul scos sună de parcă buzele nevestei tocmai au reuşit să scape din botul lui în încercarea acestuia de a... săruta. Şi pentru că este adeptul ambianţei muzicale indiferent de timp sau spaţiu, tovarăşii din zona Oltului sunt singurii care îi ţin companie la masă, prin intermediul „megafonului”(celularul).
Cu esofagul înfundat, trage o dușcă de orice găsește pe masă, după care urmează deznodământul „odorifer”: râgâiala, eticheta care-l consacrează. Cu coatele crăcănate pe masă, se împinge pe două picioare dar nu înainte să-și frece mâneca de botul mânjit. „Stai făă că strâng eu”, răspunde ofticat. Aruncă oala in ghiuvetă, strânge fața de masă și resturile nesimțitului ajung decor stradal. (cazul fericit în care nu înjură trecătorii care trec prin fața geamului tocmai când el face curat).
„Un limbaj c-am dur și o descriere mai degrabă fictivă decât reală” a concluzionat un prieten scriitura. M-a surprins. Am vrut să-l întreb dacă e român sau poate băștinaș din mediul rural(deși nici această zonă nu mai e demult un loc de refugiu). Eu zic că a fost săracă și incompletă descripția. La restaurant, fastfood, recepții sau scara blocului, astfel de manifestări sunt de regăsit. Nu mă enervează, le detest și îmi e teamă. De ce? Pentru că nu voi fi mereu cu copilul meu la McDonald’s sau restaurant și, oricât îmi doresc, există un risc tot mai mare: nesimțiții nu se nasc, se fac.

vineri, octombrie 16, 2009

“…şi El dormea la cârmă”

Ora 8:30 dimineaţa, SUA. Străzi aglomerate, claxoane, şoferi blocaţi în trafic şi oameni grăbiţi să ajungă la servici. Elevii păşesc agale către şcoală. La radio, aceeaşi voce binedispusă vrea să învioreze ascultătorii: „Bună dimineaţă!” O nouă zi, aceeaşi rutină. Şi dacă e rutină e linişte. O linişte care asigură că nu există nici un pericol iminent. În doar câteva minute însă, totul capătă proporţii catastrofice. Ora 8:46, un avion se prăbuşeşte în Turnul de Nord dintre gemene. Câteva minute mai târziu, al doilea avion loveşte celălalt turn. Până la ora 10:03, alte două avioane sunt detonate. Pe străzi s-a instalat groaza: moloz, fum, urlete de femei, copii care plâng, oameni disperaţi care aleargă să îşi scape viaţa şi ...moarte. Multă moarte: peste 3000 de victime şi alte mii de răniţi. Totul în jur e haos. De atunci, 11 septembrie nu mai e la fel.
Ţi se pare cunoscută dramatica tranziţie? Eşti lipsit de griji, ai o familie, un job bine plătit, sănătate şi mulţi prieteni care te caută iar în următoarea clipă... Îmi pare rău să vă anunţ, soţia dvs. are cancer; banca a dat faliment, nici nu mai ştii când ai primit ultimul salar, accidentul ţi-a mutilat faţa, ai rămas văduvă, tocmai ţi-ai înmormântat copilul, ţi-a fost furată inocenţă, ai primit actele de divorţ sau bate poliţistul la uşă: copilul dvs. e la secţie. Liniştea ţi-a fost făcută ţăndări. Eşti dezorientat. Se instalează panica, teama, frustrarea. Începi să te simţi ca într-un abis, singur şi de neînţeles, cu o mie şi una de întrebări. Devii deprimat, mânios, ridici pumnul către cer să Îi ceri socoteală. Dar totul e tăcere. Apoi te gândeşti să te sinucizi.
În câteva momente, totul s-a transformat în ruină. E noapte; e frig, ceaţă şi bate un vânt năprasnic. Eşti singur şi îngrozit. Speriat, începi să urlii, să ţipi de disperare şi să blestemi. Nu înţelegi rostul lucrurilor şi te întrebi de ce tocmai ţie. Ce tot face de nu vine: Doamne, dormi? De ce taci? Cum poţi fi atât de insensibil, de crud? Nu vezi că pier, nu mai pot!
Nu eşti primul care s-a trezit cu barca în mijlocul furtunii. Aminteşte-ţi următorul episod: s-a iscat o furtună puternică pe mare; valurile erau năvalnice, barca plină de apă iar ucenicii speriaţi şi panicaţi. …şi El dormea la cârmă! Ucenicii strigau disperaţi: Doamne, nu vezi că pierim? Trezeşte-Te! Cum poţi fi atât de nepăsător şi insensibil, să nu te trezească vuietul furtunii, să nu simţi valurile? Cum poţi dormi atât de bine când eu pier?
Şi iată cum disperarea şi groaza a deformat imaginea şi concepţia despre Dumnezeu. În câteva clipe a facut-o bucăţi. Tot ce face diferenţa într-un astfel de moment este atitudinea. Iar aceasta ne este dată de modul în care îl percepem şi cunoaştem pe Dumnezeu. Dincolo de aşteptări, preconcepţii, întrebări fără răspuns sau fapte ilogice care ni se întâmplă, să alegi să crezi, să Îl crezi pe cuvânt. Să crezi cu ochii disperaţi în lacrimi, cu mintea bulversată şi inima frântă. Chiar dacă doarme, El a rămas tot acolo, la cârmă. Nu vei pieri. Nu te chinui să Îl cauţi sau să îl vezi, eşti prea panicat şi îngrozit ca să îl poţi vedea. Doar crede. Nu uita că nu demult, înainte de furtună, vă uitaţi împreună la apus. Nu a avut unde să plece din barcă. E rămas tot acolo. Şi chiar dacă doarme, El a rămas la cârmă.

Darius Cornean

miercuri, octombrie 14, 2009

Râia societăţii

Nesimţiţii nu se nasc, se fac
Sub deviza “nesimţiţii nu se nasc, se fac, vreau “să bârfesc” despre un beteşug social ce mătură ca tăvălugu’ tot ce a fost normal şi sănătos printre muritori. Nu voi face prescrieri pentru cei “suferinzi”, nu am speranţa remedierii şi poate vreau să fac haz de “necaz”, cel puţin al meu. Totuşi, e bine să-l recunoaştem şi să ne ferim de el pentru că acest beteşug se ia, credeţi-mă: în autobus, pe stradă, în magazine sau instituţii, numărul celor afectaţi e in continuă creştere. Peste tot e criză, numai de ei nu. Aşa că, în următoarele episoade care vor ieşi din tastatură mea, te invit la un pahar de “bârfă” cu aromă de nesimţiţi.
Episodul 1 – Nesimţitul (Râiosul) în mijlocul de transport
Câţiva metri şi tramvaiul se va opri in staţie. Toată lumea se pregăteşte să urce, fiecare în ordinea priorităţilor: mai întâi bătrânii, cei cu handicap, gravidele ş.a. La una dintre uşi o voce megafonică - nesimţitu se introduce: “hai mamaie urcă odată, te caută moartea p’acasă şi tu umbli de nebună pe străzi”. După câteva impunsături şi coate, se urcă bineînţeles primul în tramvai şi fuge valvârtej să se aşeze pe scaun: “Rezervat pentru cei cu dizabilităţi fizice”- Oligofrenule, i-aş fi zis, nu ştii să citeşti? Dizabilităţi fizice, nu mintale!
După ceva timp, sună telefonul - în tot tramvaiul tovarăşul Guţă are audiţie: “Sună telefoanele, ca dracii şi curg milioanele, cu sacii”. Nesimţitul răspunde: Daa! Alo? Zi mah mârlane mai tare că mis în tramvai şi dracu’ ştie ce zici! …Da mah bulangiule, te aud! Vin mâncaţi-aş cum p… mea să nu vin! Bah, ceva marfă bună desear’ avem? Ce mah? Vine blonda aia cu fundu mare? Tataie, e belea înseamnă!. După încă cinci minute de conversaţie de genu, interzisă oamenilor normali de orice vârstă, închide telefonul. Şi-a amintit de tovarăşul Guţă şi dă drumul “megafonului” cu dorinţa să se audă dacă se poate, şi în cel de-al doilea vagon al tramvaiului. E aproape de coborâre. În drumul său spre uşă, striveşte degetele din pantofii unui copil, îşi freacă mâna de posteriorul unei domnişoare şi se răsteşte ameninţător către un bătrânel: "Tataie, dă-te naibii la o parte, nu vezi că vreau să cobor. Nu ştiu ce te poartă şi pe tine, de ce dracu’ nu stai acasă!”
În cele din urmă coboară. Cei din tramvai parcă răsuflă uşuraţi. Unele feţe par înmărmurite de ceea ce au vazut. Majoritatea însă pare că s-a adaptat la acest “fenomen”, îl întâlnesc în fiecare zi pe tramvai. Toleranţă totală. Şi atunci mă întreb: care sunt şansele ca acest focar de înfecţie umblător să nu-şi facă ucenici, pentru simplul fapt că îl întâlneşti în tramvai şi stai lângă el? Dar cu copiii noştri cum rămâne? Cât de toleranţi putem fi încât să credem că micuţii călători nu vor fi următorii nesimţiţi? Doar ei nu se nasc, se fac, se multiplică şi devin tot mai normali pentru pentru o societate “cool”.
Te aștept la următorul episod de palavrageală despre nesimțiți.

marți, octombrie 13, 2009

GAME OVER BOC

Moţiunea de cenzură iniţiată de PNL şi UDMR a fost adoptată, marţi, cu 254 de voturi "pentru" şi 176 "împotrivă", potrivit anunţului oficial, iar Guvernul Boc se consideră demis, fiind prima dată în perioada postrevoluţionară când o astfel de moţiune trece în Parlament.

Valeriu Zgonea, secretarul Camerei Deputaţilor, a anunţat că, oficial, la dezbateri au fost prezenţi 441 de parlamentari, din care au votat însă doar 434.

Din cele 434 de voturi exprimate, patru au fost anulate, astfel că numărul de voturi valabile a fost de 430.

Dintre acestea, potrivit procesului-verbal de şedinţă citit de Zgonea, 254 au fost voturi "pentru" iar restul de 176 au fost "contra".
Anunţul rezultatului oficial a fost aplaudat de către parlamentarii Opoziţiei.

Preşedintele Traian Băsescu a anunţat că a invitat partidele la consultări, începând cu ora 17.00, precizând că obiectivul său este ca perioada de criză politică să fie limitată.
Anunţul rezultatului oficial a fost aplaudat de către parlamentarii Opoziţiei.



sursa: mediafax

luni, octombrie 12, 2009

Microsoft - update masiv

Microsoft va face marti un update masiv pentru a repara peste 30 de vulnerabilitati ale diverselor soft-uri, inclusiv Windows
Microsoft va lansa marti un update-mamut compus din 13 buletine care vor repara 34 de vulnerabilitati din programe precum Windows, Internet Explorer, SQL Server, Office si Visual Studio, scrie PC World. Opt dintre pachete sunt clasificate ca fiind foarte importante de catre Microsoft, iar o parte din actualizari se vor adresa si sistemului de operare Windows 7 care e folosit de cateva luni in anumite companii.
Microsoft spune ca update-ul vrea sa repare vulnerabilitati din mai multe versiuni de Windows si de Internet Explorer. Numarul de pachete, 13, este unul record, dupa ce in februarie 2007 si octombrie 2008 compania trimisese un numar de 12 buletine de update.
Opt dintre update-uri sunt prezentate de Microsoft ca fiind extrem de importante iar cinci dintre ele se vor adresa si noului sistem Windows 7 care, desi va fi oficial lansat pe plan mondial in 22 octombrie, este deja folosit de anumite companii care au intelegeri preferentiale cu Microsoft. Windows 7 se va lansa oficial in Romania in ultima zi a lunii.
Microsoft face update de securitate in a doua zi de marti a fiecarei luni, aceasta practica fiind introdusa in 2003.

sursa: hotnews.ro

sâmbătă, octombrie 10, 2009

Viața ca o ceapă

Te-ai gândit vreodată ce s-ar intâmpla cu ochii tăi daca nu ai mai vărsa niciodată lacrimi? Cum ar arăta sau dacă te-ai mai putea folosi vreodată de ei? Imaginează-ţi bucuriile, tristeţiile, împlinirile, durerile, rănile sau visele împlinite, toate fără ca să curgă nici măcar o lacrimă. Ochiul uscat, pătat, tulbure de praf şi plin de durere, care, după o veme, s-ar îmbolnăvi şi de care nu te-ai mai putea folosi. Cu siguranţă nu ar fi o normalitate şi ai avea mare nevoie de un doctor pentru ca nu mai eşti „normal”. Dacă nu ai mai plânge, în scurt timp nici nu vei mai putea vedea.
Zilele trecute curăţam o ceapă şi mi-am adus aminte de şiretlicul învăţat de la mama mea: „tot timpul când cureţi ceapa să ai grijă să nu o crestezi pentru că te va ustura ochii. Trebuie să pui ceapa sub un jet de apă rece şi abia apoi sa o tai.” Dacă nu respectam asta, ceapa tăiată ajungea scufundată de lacrimile mele. Şi asta se intamplă pentru că ceapa eliberează o substanţă chimică pe bază de sulf, denumită factor de lăcrimare.
De data aceasta însă nu am ţinut cont de şiretlic. M-am gândit ca lucrurile să se întâmple fără scurtături „spre drumul mai puţin dureros”, fără trucuri.Vroiam să las lucrurile să se întample „normal”. Am curăţat ceapa şi am început să o tai, mai întâi în bucăţi mari apoi tot mai măruntă. După ce am terminat de tăiat, nu am mai văzut nimic: ochii şi faţa imi erau înmuiate în lacrimi. Am fugit imediat în oglindă şi am început să mă privesc: faţa senină, înviorată şi refăcută şi imediat un sentiment încrezător m-a copleşit: mă simţeam încrezător, ochii limpezi, curaţi, cu o mai bună vizibilitate şi nicio senzaţie de oboseală.
Am început să mă gândesc la cele întâmplate. Mi-am dat seama că, pe măsură ce am început să tăi ceapa, ochii începeau să lăcrimeze. Când am început să o mărunţesc, lacrimile erau şiroaie, ochii mei erau epuizaţi şi abia mai puteam vedea. Când totul s-a sfarşit, m-am şters la ochi şi vedeam parcă mai bine ca niciodată. “Se pare că nu e chiar atât de rău să plângi. Iată ce a însemnat un „drum fără şiretlicuri”, fără compromis. Dacă alegeam să tăi ceapa „pe un drum mai puţin dureros”, nu aveam parte de această limpezire a vederii”, mi-am zis cu entuziasm şi parcă încărcat de energie.
Oamenii plâng. Lacrimile, mai ales în zilele noastre, sunt asociate cu durerea. Ea poate însemna eşec, boală, greutate, moarte sau orice altă criză umană a vieţii. Copiii, tinerii, bătrânii sau cei mai tari dintre noi plâng pentru momente şi în măsuri diferite. Aşa este normal. Aşa este viaţa şi aşa trebuie să o trăim. Ochii nu pot supravieţui fără lacrimi cum nici viaţa nu îşi mai poate păstra farmecul fără durere.
Şi totuşi… unii dintre noi şi-ar dori ca niciodată să nu plângă, să nu-i doară nimic, să meargă doar pe unde-i pavat, pe cea mai apropiată scurtătură. Pentru ei cel mai scurt drum e cel mai profitabil. Pentru ei există şiretlicurile, trucurile care îi ajută să ajungă pe unde e mai simplu şi uşor transformându-i în laşi şi fricoşi. Fără a lupta sau a-şi testa limitele de curaj, fără a persevera în crezul lor. Parcă ei sunt cei care au inventat compromisul. Din păcate, cei mai mulţi asociem drumul cel mai scurt şi usor cu drumul succesului. Nu vrem să ne doară şi nu vrem să plângem. Nu ştim să gestionăm durerea în favoarea noastră iar lacrimile le ascundem pentru că le considerăm dovezi ale vulnerabilităţii: înterzis bărbaţilor, acces doar pentru femei şi copii (cu măsură bineînţeles).
Dar nu este „normal”, nu aşa trebuie să fie. În faţa crizelor vieţii, a lacrimilor pline de durere, creştinul este singurul care poate şi trebuie să rămână în picioare fără să se compromită. El trebuie să fie exemplul de curaj, voinţă şi sacrificiu fără să caute şiretlicuri sau scurtături. El cunoaşte Adevarul, cunoaşte Dătătorul de Viaţă, înţelege tainele Lui, îşi cunoaşte începutul şi are speranţa sfârşitului. Pentru creştin, greul nu trebuie să fie o povară, el îi este dat ca o comoară pentru desăvârşire. Nu poţi fugi toată viaţa de suferinţă, fără să înveţi din înţelepciunea ei. Suferinţa îţi limpezeşte gândurile, te învaţă să priveşti mereu mai bine şi mult mai departe, te încarcă şi te face mai puternic. Aşa a fost, aşa stă scris, aşa trebuie pentru ca aşa e „normal”. În fiecare zi „găsim câte o ceapă de tăiat”, nu alege scurtături chiar dacă ceapa de azi e mai mare decât de obicei! Nu o lua pe scurtătură, pierzi tot farmecul!

joi, octombrie 08, 2009

Aur pentru România la scrimă

Echipa nationala a Romaniei a obtinut medalia de aur la Campionatul Mondial de Scrima, care se desfasoara in Antalya (Turcia), dupa ce a trecut in ultimul act de Italia cu scorul de 45-44, dupa o partida cu accente dramatice.
Formata din Rares Dumitrescu, Tiberiu Dolniceanu, Cosmin Hanceanu si Florin Zalomir, echipa Romaniei a cucerit medaliile de aur din proba de sabie dupa o partida interzisa cardiacilor, 45-44 cu Italia. Peninsularii au condus in mare parte pe tabela, cea mai mare diferenta a fost de noua puncte, dar tricolorii au recuperat incredibil prin Rares Dumitrescu. Romanul a egalat la 43 impotriva lui Aldo Montano, a condus cu 44-43, Montano a castigat urmatorul punct, dar Rares a punctat decisiv pentru titlul mondial, informeaza Mediafax.
"Baietii au fost extraordinari, nu credeam intr-o astfel de victorie, puteam doar sa sper. Covaliu a fost un geniu ca sportiv, este si ca antrenor. Sunt foarte bucuroasa ca se poate face o asemenea performanta in scrima romaneasca. Nu stiu cati bani vor castiga, acesta e aspectul care m-a interesat cel mai putin" - Ana Pascu, presedinte FR de Scrima, (sportro).
Victoria de la Antalya reprezinta primul titlu mondial cucerit de Romania la un sport olimpic in acest an.
Tot in cursul zilei de joi, tricolorii invinsesera Ungaria in semifinale cu scorul de 45-39.
Romania nu a avut adversar in primul tur, a depasit Germania in turul doi (scor 45-42), in timp ce in sferturi au trecut de Franta (scor 45-41). Medalia de bronz a fost cucerita de Ungaria, victorie cu 45-44 in fata Rusiei.
Drumul pana la aur:
Primul tur: Fara adversar
Turul doi: Romania - Germania 45-42
Sferturi: Romania - Franta 45-41
Semifinale: Romania - Ungaria 45-39
Finala: Romania - Italia 45-44
Tricolorii au mai obtinut o medalie la CM, Rares Dumitru obtinand argintul in proba de sabie.

sursa: hotnews

miercuri, octombrie 07, 2009

PSD anunţă că susţine moţiunea de cenzură

Preşedintele PSD, Mircea Geoană, a declarat, miercuri, că decizia Alianţei PSD+PC este de a susţine moţiunea de cenzură depusă de PNL şi UDMR. Geoană a comentat că marţea viitoare, 13 octombrie, atunci când se va discuta moţiunea, va fi "ziua în care ghinionul se va sparge", prin plecarea Guvernului Boc II. Cu susţinerea PSD, moţiunea de cenzură ar putea strânge 280 de voturi, suficiente pentru a înlătura Guvernul Boc, având în vedere că, potrivit legii, aceasta are nevoie pentru a trece de 236 de voturi, de la jumătate plus unu din numărul total al senatorilor şi deputaţilor. Conducerile Camerelor au hotărât, tot miercuri, ca moţiunea de cenzură "11 împotriva României" să fie citită joi în plenul Parlamentului, urmând ca marţea viitoare documentul să fie dezbătut şi votat. (R.D.)

marți, octombrie 06, 2009

Taxa auto se va plăti de la 15 decembrie şi pentru maşinile Euro 4 noi

Actul normativ prin care plata taxei de primă înmatriculare pentru maşinile noi cu normă de poluare Euro 4 fusese suspendată nu va mai putea fi reînnoit, astfel că, după termenul de expirare a suspendării, ea va fi plătită.
"Am purtat discuţii intense cu cei de la Comisia Europeană şi nu putem prelungi suspendarea de la plată a taxei pentru maşinile noi Euro 4, astfel că, după 15 decembrie, termenul până la care plata a fost suspendată, ea se va plăti", a anunţat, marţi, ministrul interimar al Mediului, Elena Udrea.
Udrea a mai spus, în prima conferinţă de presă ca ministru interimar al Mediului, că nu intenţionează modificarea actualei legislaţii în problema taxei auto.
Conform legislaţiei actuale, autovehiculele din categoria Euro 4, cu o capacitate cilindrică de cel mult 2.000 cmc sunt scutite de plata taxei pe poluare dacă se înmatriculează pentru prima dată în orice stat din Uniunea Europeană în perioada 15 decembrie 2008-15 decembrie 2009.
Comisia Europeană (CE) a transmis României, în iunie, o scrisoare de somare în cazul taxei auto, prima etapă a procedurii de încălcare a dreptului comunitar, cerând modificarea legislaţiei în domeniu pe considerentul că sistemul actual creează o discriminare şi protejează industria internă de autovehicule noi.
Comisia Europeană consideră că prevederile legislaţiei româneşti, conform cărora taxa pe poluare se suspendă pentru anumite autovehicule, însă creşte pentru anumite maşini de ocazie provenite din alte state membre, ar putea duce la discriminarea acestor maşini de ocazie, protejând industria naţională a autovehiculelor noi, anunţa Executivul de la Bruxelles.
Guvernul a decis, în luna aprilie 2008, introducerea taxei de poluare auto, calculată în funcţie de datele tehnice ale fiecărei maşini în parte, pe baza emisiilor de dioxid de carbon şi de noxe, aceasta înlocuind, la 1 iulie, taxa de primă înmatriculare aflată atunci în vigoare.
Pe baza acestei grile, taxa a crescut în cazul maşinilor noi vândute în România, în timp ce valorile au scăzut la jumătate pentru autovehiculele Euro 1 şi Euro 2 cu motoare de până în 2.000 de centimentri cubi, taxa rămânând totuşi mai mare pentru automobilele vechi de import.
După modificarea taxei auto, vânzările de maşini noi au început să scadă, iar cele de autoturisme second-hand de import să crească.
Pe fondul creşterii numărului de maşini second-hand importate, Guvernul a decis, în luna decembrie, prin ordonanţă de urgenţă, ca taxa de poluare auto percepută la achiziţia maşinilor noi să fie suspendată începând cu 15 decembrie 2008, până la sfârşitul lunii decembrie 2009, pentru vehiculele Euro 4 cu motorizări de până la 2.000 centimetri cubi înmatriculate pentru prima dată în România şi în Uniunea Europeană. Simultan, taxa auto pentru achiziţia vehiculelor second-hand a fost triplată comparativ cu valorile din luna iulie.
În luna februarie, taxa de poluare auto a fost redusă de noul Guvern cu o treime raportat la valoarea triplată aplicată începând cu 15 decembrie 2008, ajungând astfel la un nivel dublu faţă de suma percepută la data introducerii taxei pe poluare auto, în iulie 2008.

sursa: mediafax