vineri, noiembrie 27, 2009

Paradoxul din preajma Crăciunului

Se apropie Crăciunul şi ne gândim cu groază la aglomeraţia de pe străzi şi magazine. Mai multe claxoane, înjurături, tamponări şi indivizi nervoşi. Prin magazine oameni care se calcă în picioare pentru cozonacul promoţional, cozi interminabile la alimente şi brazi plimbaţi pe stradă de colo colo de parcă pădurea de conifere umblă de nebună pe străzi. La dulciuri şi jucări o mulţime pitică porunceşte celor cu picioroange, într-un răcnet piuitor, ce să cumpere şi cât. Totul transcede dintr-o extenuantă rutină într-o forfotă plină de entuziasm.
Se spune că sărbătorile în general aduc oamenii mai aproape unii de alţii, mai ales cele din perioda iernii. Aglomeraţia creşte intens iar oamenii reuşesc să ajungă atât de aproape unii de alţii încât iţi pot spune dacă te-ai spălat în urechi în ultima săptămână sau dacă ţi-a rămas vreun muc la ieşire după ce ţi-ai suflat nasul. Stai liniştit, din prea multă politeţe însă nu o vor face. Poţi simţi aburul cald, din respiraţia vecinului, împrospătat de Winterfresh sau poate duhoarea unui stomac la un pas de cancer. Poţi în sfârşit să impresionezi în îmbulzeală prin odorul parfumului, cumpărat cu jumate de salariu, şi poate să capeţi nişte priviri feminine de prin preajmă ca cele ale zeiţe orientale.
Ceea ce se intâmplă însă pare paradoxal dar cât se poate de normal pentru veacul pe care îl consumăm. Cu cât ajung mai aproape unii de alţii, oamenii se resping mai tare, se indispun, devin agitaţi, nervoşi şi chiar urăsc mai cu intensitate. Apropierea te face mai transparent şi mai vulnerabil. Cel de lângă tine îţi poate mirosi mai bine slăbiciunile, oricât ai încerca să te ocroteşti. Şi automat te protejezi dar nu defensiv ci foarte ofensiv, cu toate armele din dotare: prin aroganţă, batjocură, desconsiderare, mitocănie, urlete şi nerv. Poate de aceea nu ne place aglomeraţia. Toţi avem claustrofobie. Cu cât avem mai mult spaţiu, distanţă faţa de cei de lângă noi, cu atât ne simţim mai în siguranţă şi mai confortabili.
Vine Crăciunul şi chiar dacă unora nu ne place aglomeraţia va trebui să o acceptăm ca parteneră în pregătirile noastre pentru Sfânta Sărbătoare. Chiar şi în casele noastre avem parte de ea: copiii sunt mai tot timpul acasă, ne vin neamurile din „Canaanul european” unde curge euro şi sudoare iar prietenii ne vizitează mai des ca niciodată, pentru împrumuturi bineînţeles. Am sperat că ne vom reface cu ocazia concediului de Crăciun, dar se pare că nu e aşa. Ne dorim să fim singuri, să ne regăsim, să ne tragem suflul, sa ne facem calcule pentru că ne aşteaptă un nou an. Pare imposibil. E prea multă gălăgie în jur şi prea multă populaţie pe metru pătrat.
În vremea copilăriei mele nu era aşa, deşi nu au trecut decât 20 de ani de atunci. Încă îmi aduc aminte de momentele când mergeam să împrumut o cană de ulei din bloc sau luam pe datorie un kg. de făină de la butic, sau când mama împărţea laptele şi tava cu vecina de la doi. Nu era nimic jenant sau josnic în asta, era o normalitate pentru că mentalitatatea şi atitudinea pentru comunitate era alta. Şi atunci era aglomeraţie în preajma Crăciunului. Poate nu ca şi acum, pentru că nu eram atât de bombardaţi cu oferte. Atunci însă, aglomeraţia de Crăciun avea farmecul ei: cunoşteam oameni noi, ne făceam prieteni mai mulţi, adânceam relaţiile, deveneam mai buni, mai darnici şi nu ne plăcea deloc să fim singuri. Ne plăceau vizitele şi ne plăcea să ieşim la cumpărături.
Astăzi totul e diferit. Lumea e mai dură, mai rapidă, mai inteligentă şi bineînţeles mai ocupată. Parafrazându-l pe enigmaticul poet Eminescu aş spune: „Iar eu în lumea mea vreau să rămân, nemuritor şi rece”. Asta căutăm pentru că asta vrem. Ne-am însingurat şi închis în coliviile noastre. Acelaşi Crăciun, aceeaşi oameni dar nu aceeaşi atomosferă sau spirit. Mi-e dor de Crăciunul copilăriei mele.
Darius Cornean

miercuri, noiembrie 25, 2009

Râia societăţii - Episodul 7

Râia societăţii - Episodul 6

Nesimţitul pe micul ecran
Aproape întotdeauna am avut falsa impresie că trebuie să ai o superioritate cognitivă ca să apari pe sticla TV-urilor. Pe zi ce trece îmi dau seama că treburile stau exact invers. Cu cât eşti mai mitocan, pervers, scandalos şi prost eşti la mai mare căutare pentru rating. Asta se cere pentru că asta se consumă. În acest context, încetul cu încetul nesimţitul şi-a făcut loc în spatele micului ecran şi defilează pe la talk-show-uri scuipând moderatorul, ţipă batjocoritor şi îngâmfat, se ia la bătaie cu invitaţii sau mai face şi reclame cu mesaje subliminale perverse. Şi când te gândeşti că una din funcţiile mass mediei e cea de educaţie...
Îmi place să mă uit la televizor şi nu televizorul la mine. Încerc să cern ce e bun de ce e grotesc. Butonez telecomanda în speranţa că nu voi da de specimene ale nesimţirii. Misiune imposibilă. Nu am schimbat două canale că l-am şi zărit: ştrangulat stilat cu o cravată, cu un miros impunător de parfum, gesticulează hazardat şi autoritar, irefutabil în propriile păreri şi cu o mimică asemănătoare unui cimpanzeu dresat să amuze copiii. Sub acelaşi veşmânt de parlamentar, îl găsesc pe un alt post, de această dată, votând o lege în parlament, cu o falcă în cer şi una în pământ de somn, pe care nu a ştiut-o mai apoi enunţa reporterilor, dar mai să spună ce presupunea. Varianta feminină e şi mai ordinară: pe o muzică orientală cu versuri româneşti, îşi fâlfâie ugerele în faţa camerelor iar acoperământul feselor, scurt şi transparent, se ridică de trei ori pe minut să te asigure starleta că tanga ei se potriveşte cu decolteul.
Ai zice că reclamele sunt un moment de evadare din acest absolut al nesimţirii. Mare amăgire. Recent am văzut o reclamă, specific românească, în care doi domni respectabili, comedianţi şi actori, sunt puşi între două piţipoance aproape dezvelite, şi sunt filmaţi cum îşi lipesc ochii de formele manechinelor. Unul dintre ei îşi ridică privirea şi începe: „Sănătate şi virtute, şi să avem ce... şi îndată intervine cel de-al doilea pentru a „strica” rima, oricum subînţeleasă, şi spune : „ca să avem ce bea”. ( cuvântul care rima se termina tot cu „ute”şi începea cu „f” iar scenariul este special creat pentru a se subînţelege rima).
Gravitatea problemei nu constă în fenomenologia nesimţitului mediatiză ci în faptul că acest spirit TV crează modele în rândul holbaţilor din faţa televizorului. Nu mai există discernământ între idioţenie şi normalitate, mai degrabă apreciere, elogiere şi copiere a comportamentului.: “Pâi dacă ăla aşa zice, aşa facem” - manipularea prostului de către prost. Acum sper să nu vă spargeţi televizoarele şi nici să le aruncaţi pe geam, aţi putea răni pe cineva, pentru că nu cred că ar fi o soluţie. În schimb, tuturor care au ochi cu minte, îi îndemn să combată, oridecâte ori se iveşte ocazia, indiferent de mijloace (aici scopul le scuză) prostia şi nesimţirea şi să credem în speranţa anihilării.

marți, noiembrie 24, 2009

Concert gospel de colinde

Corul Gospel Asaf va susține un concert extraordinar de colinde la Biserica Aletheia din Timișoara. Evenimentul va avea loc Duminică, 6 Decembrie începând cu ora 18:00. Corul internațional Asaf din San Benedetto del Tronto (Italia), a fost înființat în 1998 și este format din peste 30 de voci, reprezentanți a 9 națiuni.

duminică, noiembrie 22, 2009