sâmbătă, noiembrie 14, 2009

Pledoarie pentru intelect

În scurtul metraj al vieţii de până acum am observat şi analizat o atitudine, un mod sau poate o mentalitate prin care anumiţi credincioşi se raporteză la divinitate. Cred că cel puţin contextul cultural şi social în care un credincios îşi „exercită” crezul sunt factori care afectează modul în care acesta îl percepe pe Dumnezeu. Atât pentru creştinii africani cât şi pentru cei americani sau români Dumnezeu e bun. Modul de percepţie este însă influenţat de mediu. Şi pentru că sunt român mă voi limita doar la naţia mea şi voi încerca să surprind, cu onestitate cognitivă, un anumit mod de percepţie a credinciosul român faţă de Dumnezeu, cu precădere cel evanghelic.
Am început să păşesc pe acest drum al credinţei încercând să îl descopăr şi să îl înţeleg pe Dumnezeu prin loterie: spun trei numere, deschid Biblia şi apoi oblig textului să îmi vorbească ceea ce cred eu că am înţeles din ceea ce am citit. Apoi am încercat să mă rog numai în genunchi sau numai în picioare, la anumite ore sau un anumit timp. Am încercat să mă îmbrac într-un anumit fel sau să merg mai des la proroc şi multe alte „ritualuri” ştiute. De fapt aceste ritualuri erau moduri prin care anumiţi oameni la un moment dat l-au experimentat pe Dumnezeu, distincte şi irepetabile. În timp însă ele au devenit metode ba chiar principii de urmat pentru a lua contact cu divinitatea, pentru o bună parte dintre credincioşii evanghelici. În tot acest timp nu trăiam decât frustrare şi dezamăgire. Am avut însă harul să pricep şi să accept că lucrurile nu stau chiar aşa. Atunci am înţeles că de fapt căutam să-l înţeleg pe Dumnezeu prin experienţele altora, nu printr-o cunoaştere şi o înţelegere proprie. Experienţele sunt consecinţele căutării lui Dumnezeu, nu metode de a-L căuta.
De ce pledoare şi de ce intelect? Intelectul sau mintea este singurul spaţiu pentru om, limitat, de inteligibilitate unde Dumnezeu este cunoscut la nivel raţional, principial ca mai apoi El să poată fi experimentat de către credincios. Un intelect ordonat şi simetric despre lume, viaţă şi Dumnezeu poate sta împotriva stereotipilor culturii prin recunoaştere şi analiză. După cum spune Marshall Mcluhan „Este un „nobil sălbatic”, într-o perpetuă luptă de gherilă. Când intelectul trădează, aceea persoană devine mai mult decăt inutilă.” De ce pledoarie? Am observat foarte mulţi credincioşi care au şi caută o cunoaştere experimentală cu Dumnezeu. Nu e rău dar nici îndeajuns. Atunci când te rogi şi Dumnezeu nu te mai face să plângi, când nu se mai întâmplă minuni, nu-ţi mai vorbesc prorocii, nu mai ai vedenii sau vise sau poate nu mai tremuri şi strigi când te rogi, dragostea şi credinţa încep să scadă şi se clatină. Odată cu dispariţia experienţelor, genul acesta de credincioşi devin reci, apatici şi fără viaţă pentru că în lipsa experienţelor mintea lor a rămas goală şi nu au prea multă cunoaştere despre cine este Dumnezeu. Şi probabil că aici se ridică o intrebare legitimă: dar cum se împacă inţelegerea cognitivă a lui Dumnezeu cu credinţa? Nu se împacă, sunt parteneri perfecţi. În momente când totul în jur nu mai are logică, nimic bun nu se mai întâmplă şi nimeni nu pare că îţi mai dă vreo speranţă, te poţi opri în liniştea ta interioară şi vei găsi scrijelit în mintea ta gânduri puternice pe care Dumnezeu, în dorinţa şi drumul tău de cunoaştere, ţi le-a dat. Şi atunci, cu atât mai mult vei înţelege şi vei putea spune ca şi prorocul altădată: „Chiar dacă... eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura de Dumnezeul mântuirii mele”.

Tell my "Why?"

vineri, noiembrie 13, 2009

Râia societăţii - Episodul 5

Nesimţitul - Episodul 4

Episodul 5 - Progenitura nesimţitului

Nu puțini sunt cei care își amintesc despre vremea copilăriei, cu un oarecare amuzament amar, momentele petrecute alături de odrasla nesimțitului. Fie la școală, în fața blocului, în parcul copiilor sau pur și simplu pe stradă, acest țânc părea fără nici un complex sau reținere să lase victime în urma lui fie prin limbaj, violență
sau comportament primitiv. Pe lângă asta avea și un promotor, în persoana tatălui său, care avea de fiecare dată replica potrivită pentru a-i justifica comportamentul.
Îmi aduc aminte de un episod din copilărie petrecut la școală, în perioada claselor primare, când progenitura a adus un șobolan mort pe care l-a ascuns în buzunar. Pentru a nu transforma clasa într-o carmangerie unde mirosul Săsesc nu se mai deosebește de cel Victoria, în pauza de masă toți elevii au ieșit pe coridor să mănănce. Progenitura, prin caracteristica-i specifică , se opunea vehement de fiecare dată oricărei norme și rămânea în clasă, cu fundul pe catedră, unde înfuleca din cărnațu afumat de la bună-sa (treceau două ore până aerisiam).
De această dată țâncul s-a gândit să fie și amuzant. Dacă tot era singur în clasă, a pus șobolanul mort în penarul unei colege și l-a închis. Ce a urmat e de la sine înțeles: profesoara era să leșine de la strigătul fetiței, colegele mele au format un cor de țipete iar puiul de nesimțit se amuza copios. Astfel de manifestări devenise o “normalitate” în comportamentul acestuia. La ședințele cu părinții, replica “tutorelui” era întotdeauna aceeași: “Las’ cucuoană că’s copii! Ce, mata nu ai fost ca ei? Dacă are imaginație băiatul… mândru-i tata de el!”
Pe stradă sau la bloc odrasla nesimțitului nu e greu de recunoscut după înjurăturile la minut pe care le scoate. Pe lângă limbajul obscen, il poți observa scuipând semințe pe oriunde apucă, lipind guma de mestecat pe scaune în tramvai, urlând în magazine când nu-i sunt împlinite cererile sau chiar fluirând după domnișoare și domnițe. Din păcate procesul înmulțirii speciei de nesimțiți continuă și azi. Deznădejdea e mai mare când observi că manifestările sunt din ce în ce mai grosolane de la o vârstă tot mai fragedă. Nesimțiți au existat și acum 20 de ani dar parcă nu atât de barbari ca și astăzi. Dar ca să nu mai închei întro notă melodramatică vă spun ce e la modă: “Să trăiți bine” – adică cu nădejdea că nimic nu se va schimba.

duminică, noiembrie 08, 2009

Comatose - Skillet

Asta spune tacerea mea...