sâmbătă, februarie 06, 2010

Închinători la propria moralitate

„Domnule”, i-am zis disperat „dar nu aveţi voie să faceţi asta! Ultima oprire e în oraş, chiar dacă numai pentru un pasager”. „Îmi pare rău dar nu mă pot întoarce!” Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă! „Domnule, e ora 23:30, afară sunt -10 grade şi e plin de câini! Eu ce fac în bezna asta, la 15 km de oraş?!” Argumentele mele şi cerinţa de a-şi îndeplini datoria nu l-au impresionat pe şofer. M-a poftit afară din autobuz. Nici nu ştiam exact unde sunt.
Întâmplarea s-a petrecut acum câteva zile. Într-o seară, mă întorceam cu autobuzul dintr-un sat de lângă oraşul în care locuiesc. Autobuzul făcea un ocol de până la 14 kilometri distanţă de oraş, ca să ducă toţi pasagerii, apoi urma să se întoarcă în oraş. Urcat în autobuz mi-am dat seama că şoferul era creştin evanghelic, după muzica pe care o asculta şi salutul „pocăiesc” adresat unor pasageri, cu zâmbetul pe buze. Ajuns în ultimul sat, unde şi locuia iar eu fiind ultimul pasager, mi-a cerut să mă dau jos! Am rămas stupefiat! Trebuia să se întoarcă, chiar numai pentru un pasager, înapoi în oraş!
Întâmplarea mi-a lăsat o stare de greaţă, nu pentru atitudinea şoferului, ci pentru că atitudinea aparţinea unui creştin care, mai devreme îşi lăsa „fraţii” din aceeaşi confesiune în faţa casei, iar când nu mai avea pe cine să impresioneze, a fost el însuşi. Evlavie situaţională. Şi pun pariu că un astfel de individ e bine văzut în biserică, doar îi duce pe „fraţi” fără bilet, e în fiecare Duminică la biserică, îşi dă zeciuială, citeşte Biblia zilnic. Poate e şi în comitet. Mi-am adus aminte atunci de o partidă de oameni religioşi de pe vremea lui Isus.
Fariseii erau oameni morali, oamenii lui Dumnezeu. Studiau Scripturile, le aplicau în fiecare aspect al vieţii lor şi erau preocupaţi cu interpretarea şi întipărirea lor în vieţiile oamenilor. Ca şi noi dealtfel. Doreau ca oamenii să umble cu Dumnezeu, nu doar să vorbească despre El. Erau recunoscuţi ca fiind cei mai religioşi oameni şi pe bună dreptate, erau foarte zeloşi pentru neprihănirea lor; un standard greu de atins, de dorit pentru orice evreu. Aveau un CV impresionant. Şi aici vine afirmaţia lui Isus despre aceşti oameni: „Căci vă spun că dacă neprihănirea voastră nu v-a întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Asta nu înseamnă că ceea ce făceau fariseii era rău. Acest lucru părea aproape imposibil pentru mintea iudeului! Lui i se părea greu de atins pragul fariseilor, mai sus nici nu concepea! Însă ei au pierdut esenţa cuvintelor lui Isus! Moralitatea nu generează dragoste pentru Dumnezeu sau pentru oameni, dar poate ajunge să ne facă să fim închinătorii propriei moralităţi.
O religie bună nu este neapărat sursa prezenţei oamenilor buni aşa cum lipsa unei religii nu justifică prezenţa oamenilor răi. Deasemenea o doctrină sănătoasă nu produce dragoste pentru Dumnezeu şi compasiune pentru oameni. Creştini anchilozaţi în propriile ritualuri, concepţii şi interpretări despre Dumnezeu, prejudecăţi şi un morman de încredinţări devenite principii, după care măsurăm moralitatea sau valoarea unui creştin. Ajungem să devenim nişte caricaturişti, denaturând şi exagerând trăsături după propriile convingeri. Şi culmea e că, în mare parte, intenţiile noastre sunt bune. Dar întenţiile bune nu genereză neapărat faptele bune. Astfel ne construim propria moralitate pe care o elogiem şi care devine filtrul prin care îi analizăm pe cei din jurul nostru. Şi iată-ne falşi, lipsiţi de compasiune, gata să ridicăm primii piatra, cu o moralitate arogantă şi lipsiţi de esenţă: dragostea lui Hristos.

joi, februarie 04, 2010

Râia societăţii – Codul bunelor maniere

Episodul 1 - Evitarea penibilului

Episodul 2 - Bunul simţ al telefoniei

Cine s-ar fi gândit că invenţia lui Graham Bell din 1876, şi anume telefonul, avea să dăuneze în timp statutul nostru de oameni bine crescuţi? De fapt nici nu e greu de crezut. Orice lucru, fie el chiar şi indispensabil, folosit excesiv devine dăunător. De aceea am ales ca în acest episod să vorbesc despre câteva norme de bun simţ atunci când utilizăm telefonul.
Un prim lucru ar fi să nu laşi telefonul să ţârâie mai mult de cinci ori până să te gândeşti să răspunzi, asta în cazul în care vrei să răspunzi. Deasemenea când apelul este efectuat de tine regula se repetă. Nu fi enervant. Dacă nu ţi-a răspuns probabil că nu putea răspunde sau poate nu vroia să răspundă. Revii mai tarziu, mai tarziu de două minute.
Un alt aspect e legat de prezentarea la telefon. Dacă vorbeşti cu cineva care nu ţi-e familiar, îţi spui numele şi apoi scopul apelului. Dacă telefonul e în interes de serviciu, trebuie menţionat şi poziţia din cadrul firmei la care eşti angajat. Apoi cel care termină conversaţia este cel care a iniţiat-o, bineînţeles cu excepţiile de rigoare.
Dacă eşti acasă, ai musafiri şi sună telefonul nu te pui şi stai la poveşti minute în şir. Dacă conversaţia se pretează la a da câteva informaţii utile, te scuzi şi răspunzi. Dacă conversaţia se vrea a fi una mai lungă, nu te scuzi interlocutorului spunând „Te sun peste 10 minute” pentru că musafirul tău se va simţi săltat şi nevoit să se pregătească să plece.
Telefonul mobil, indispenabil când plecăm de acasă, poate fi o oglindă a bunului simţ. Nu poţi oricând şi oriunde să răspunzi la telefon (în Germania se lansase o campanie împotriva telefonului mobil sub sloganul: „Numai servitorii răspund oridecâteori sunt chemaţi”). Nu răspundeţi la telefon dacă ştiţi că nu puteţi duce la capăt convorbirea pentru că: sunteţi într-un magazin, la cumpărături, vorbiţi cu cineva sau e prea mult zgomot prin preajmă. Răspundeţi când puteţi vorbi. În mijloacele de transport în comun, trenuri, avioane nu interesează pe nimeni convorbirea ta iar decibelii tăi deranjează. Dacă sunteţi în vizită la cineva acasă, cereţi-vă scuze şi permisiunea de a răspunde unor telefoane pe care urmează să le primiţi. În rest, orice telefon poate aştepta.
În încheiere aş adăuga câteva locuri în care NU este permis utilizarea telefonului mobil: la volan, în avion, în biserică, înmormântări sau când vizitezi pe cineva bolnav, la cursuri, conferinţe, ocazii festive sau solemne.

marți, februarie 02, 2010

INCREDIBIL: Copii de 5 ani construiesc un stadion!

India mai ofera o poveste, dar de data asta "nemachiata" la Hollywood, ci direct de pe strazile din New Delhi.

India este gazda Commonwealth Games, care se vor desfasura in octombrie, si s-a apucat de renovarea stadionului Jawaharlal Nehru. Modernizarea va reduce numarul de locuri la 75.000, se va instala un acoperis si se vor aduce restul de facilitati la standarde internationale. Se vor mai construi 4 terenuri sintetice si o sala pentru probele de haltere. Stadionul isi schimba destul de mult infatisarea, de la vechea imagine din 1982 pana la modernismul de acum:
















Totul suna frumos pana acum. Jurnalistii de la The Sun au descoperit ca sefii de santier angajeaza copii de 5 ani pentru a lucra alaturi de parintii lor, iar in schimb le ofera lapte cu paine. Programul "Cornul si laptele" - varianta pentru lumea a treia, se desfasoara netulburat de autoritati, interesate doar ca lucrarile sa se termine la timp. Imaginile de jos nu mai au nevoie de comentarii suplimentare:


/>

sursa sport.ro

luni, februarie 01, 2010

Mesajul subliminal al reclamelor



O reclamă fără prinţipuri şi fără logică
Cezar PAUL-BĂDESCU
Spotul a stîrnit deja reacţii pe Internet – pro şi contra. Ba, mai mult, au apărut şi luări de poziţie oficiale: reclama inoculează ideea că tinerele fete trebuie să consume acest produs pentru a-şi putea finanţa operaţii estetice, mesajul transmis fiind acela că o femeie se defineşte exclusiv prin atributele sale fizice, susţin deputatul Cristina Pocora şi Agenţia pentru Egalitatea de Şanse – care au şi sesizat Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Este vorba de ultima reclamă pentru snack-urile Lay’s, realizată de Graffiti BBDO, din cadrul campaniei „Fii pe fază!“.

Specialiştii în publicitate sînt de părere că toată tevatura creată în jurul spotului nu face decît să-i servească produsului promovat, după principiul că şi reclama negativă e tot reclamă. Aşa să fie oare? Să nu conteze ce spui şi cum spui, ci doar faptul că se nasc controverse? Păi atunci ar fi mult mai simplu şi ieftin să plătească un om care să-şi dea pantalonii jos într-un spaţiu public, iar pe fundul lui să fie scris numele produsului. Televiziunile ar da gratis la ştiri, iar scandalul ar fi asigurat!
Dincolo de eficienţa sau nu a campaniei, să vedem ce ne spun publicitarii prin spotul respectiv.

Vedem un el şi o ea în tandreţuri, iar din off se aude o voce masculină: „Îţi cam place prietenul tău, nu? O vezi pe fata aia? Şi ea îl place. Uite că şi-a cumpărat o pungă de Lay’s, pentru că-i era poftă. Şi probabil o să cîştige 2000 de euro la promoţie. Apoi o să-şi pună silicoane şi într-o zi o să dea peste prietenul tău. Din întîmplare, evident. Iar tu vei rămîne singură. Fii pe fază! Cîştigă tu 2000 de euro pe zi şi nu-i lăsa să ajungă în buzunarul cui nu trebuie!“ (Vocea e cam sîsîită, dar acestea sînt amănunte nesemnificative...) Un amănunt, de data aceasta semnificativ: momentul în care „rivala“ siliconată îl cunoaşte pe băiat se petrece într-un mijloc de transport în comun. Să fim serioşi! Silicoanele sînt o investiţie care vizează posesori de maşini decapotabile şi obişnuiţi ai cluburilor de fiţe, nu amărăşteni.

În acest sens, prefer parodia după acest spot făcută de cei de la HappyFish (www.happyfish.ro). Iată discursul din off al lor: „Îţi cam place prietenul tău, nu? Nu! Îi place de fata aia fiindcă-i foarte bună! Toţi bărbaţii salivează după ea, are haine mişto şi – uite! – tocmai şi-a cumpărat o pungă de Lay’s şi sigur va cîştiga ăia 2000 de euro. O să-şi pună silicoane – deşi are deja sînii supertari – şi atunci o să agaţe pe cine vrea ea, inclusiv pe amărîtul ăsta fără bani. O să ajungă să prezinte ştirile sportive. Se va mărita cu un fotbalist cu Q7 alb. Şi va îmbătrîni frumos la Monte Carlo. Fii pe fază! Lay’s – te face bucată cu bucată!“. O fi parodie spotul făcut de HappyFish, dar e una extrem de realistă.

Să vedem acum ce au urmărit cei care au pus în circulaţie reclama propriu-zisă. Avem o declaraţie a lui Marius Dumitraşcu, Marketing Manager Lay’s, publicată de IQads: „Am înţeles target-ul, am aflat ce este important pentru ei şi am transpus totul în limbajul lor printr-o poveste relevantă“. Ce-ai mai putea să mai adaugi? Aşa o declaraţie te cam lasă cu gura căscată... De unde se vede că nu mai e moral, nu mai sînt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul! Îi îmbrobodim pe tineri să creadă că tot ce-şi doresc ei de la viaţă este siliconul suveran. Pentru asta, creăm o „poveste relevantă“, în care ne coborîm la nivelul lor. Sau la ceea ce credem noi că e nivelul lor. Dincolo de acestea, spotul Lay’s mai are o hibă. Problema e că, pînă să cîştigi posibilii 2000 de euro, ai toate şansele să te faci cît dulapul mîncînd cartofi prăjiţi la pungă – şi atunci cu siguranţă alesul inimii se va îndrepta către alte zări. Deci nu siliconata e un pericol pentru relaţia ta, ci tu însăţi, dacă te iei după ce-ţi zice publicitarul.

sursa dilemaveche

Gospel în Giuleşti – Biserica africanilor baptişti din Bucureşti –

Mădălina ŞCHIOPU

Cum faci dreapta din Piaţa Giuleşti, dai peste o clădire cu un etaj, pe a cărei culoare galben-pai iese în evidenţă o cruce mare, maro. O cunoştinţă din zonă mi-a spus cîndva că vede duminical adunîndu-se acolo „nişte negri. Habar n-am ce este, cîteodată, cînd trec pe lîngă ea, se aud cîntece din alea de-ale lor, religioase, cum sînt prin filmele americane, deci poate să fie o biserică. Sau o fi vreun consulat african? Deşi, ce să caute un consulat prin zona asta?“.
Într-o duminică, la prînz, misterul a fost elucidat pentru mine. Biserica baptistă „Spiritual Revival Church“ are un spaţiu pentru credincioşii români, la etaj. La parter, se poate întîlni una dintre cele mai neobişnuite comunităţi religioase din Bucureşti.

Un grup eteroclit


Liderul ei spiritual este un sudanez – pastorul Peter Rong. Un bărbat înalt, longilin, cu o fervoare religioasă ieşită din comun. Plecat din ţara natală în urmă cu 17 ani şi rămas de atunci în România. A absolvit teologia la Institutul Baptist din Bucureşti şi aici a întîlnit-o pe viitoarea sa soţie, româncă, studentă la asistenţă socială în acelaşi institut. S-au căsătorit şi au doi copii. Refugiat el însuşi, pastorul a lucrat o vreme în Centrul pentru refugiaţi din Bucureşti. Aici a desfăşurat şi activitate de misionariat, care nu s-a limitat la spaţiul centrului: a continuat-o de cîte ori avea legătură cu organizaţii pentru imigranţi şi refugiaţi. A mers şi printre românii şi romii din Giuleşti. Aşa se face că acum comunitatea este formată, pe lîngă africanii majoritari veniţi din Congo, Camerun, Coasta de Fildeş, Angola, Sudan, Etiopia etc., din sîrbi, sri-lankezi, români, romi, americani care lucrează în Capitală – şi, probabil, dacă ai căuta mai în detaliu, lista poate continua. Nici că se poate imagina grup mai eteroclit din punct de vedere rasial şi cultural. Paradoxul este – cum aveam să constat – că acest grup e cum nu se poate mai unit, iradiază o atmosferă ce se poate numi, fără exagerare, de familie. O adunare care s-ar fi putut transforma uşor în Turnul Babel a reuşit să păstreze caracteristicile unei comunităţi.

Slujba multilingvă

Slujba, lecturile biblice şi imnurile religioase sînt oficiate în română, engleză, franceză şi lingala – una dintre cele cinci limbi oficiale din Congo. În mod ciudat, trecerea de la o limbă la alta se petrece totuşi firesc, fiindcă oamenii s-au obişnuit cu această desfăşurare. Pastorul vorbeşte de obicei în engleză, pentru grupul de africani anglofoni, este tradus de un asistent român, iar congolezii (cei mai numeroşi dintre africanii veniţi în România) se ocupă de partea franceză şi lingala, secondaţi în aria francofonă de ivorieni. Copiii albi mai mari supraveghează bebeluşi negri – şi viceversa. În mini-orchestra de tobe, două chitare şi sintetizator cîntă doi adolescenţi romi şi doi adulţi negri. Alături de ei, sînt prezenţi întotdeauna 4-5 cîntăreţi veniţi dintre credincioşii din sală, o formaţie de obicei cu o componenţă jumătate albă-jumătate neagră. Printre interpreţi – cunoscuta moderatoare TV de origine congoleză Mbela Nzuzi, care vine alături de soţ şi cîţiva prieteni. Mbela a avut o formaţie de muzică africană cu membri refugiaţi de pe continentul negru, vreme de cîţiva ani. Aceasta s-a desfiinţat – dar lidera continuă să cînte, cînd are ocazia, la biserică.

Refugiaţii

Mulţi dintre credincioşii bisericii din Giuleşti sînt refugiaţi. Paul are 37 de ani şi este congolez: „Sînt din Republica Democrată Congo, fostă Zair. Am venit în România acum 16 ani, cu o bursă la Academia de Studii Economice. După ce am terminat facultatea ar fi trebuit în mod normal să mă întorc în ţara mea, dar în momentul respectiv a izbucnit războiul civil. Familia mea a fost implicată în politică şi acest lucru nu-mi permitea să mă întorc. Atunci am cerut azil politic şi am primit statut de refugiat, după care m-am însurat cu o româncă. Eu vin dintr-o biserică protestantă relativ apropiată de cea baptistă şi era mult mai uşor să mă adaptez aici. La biserică vin de opt ani. Am fost printre cei care au fondat această comunitate religioasă, după care am mers în cămine de refugiaţi, să aducem Evanghelia. Înainte să primim spaţiu în biserică, ne întîlneam în apartament. Cea mai mare parte din familia mea a emigrat, în special în Canada şi Belgia. În Congo a rămas doar mama. Din păcate, statutul de refugiat politic nu-mi permite să mă duc înapoi în ţară, iar mama nu poate să facă o călătorie atît de lungă, fiindcă este foarte în vîrstă. Vorbim la telefon, cînd pot îi trimit bani. Slavă Domnului, este încă sănătoasă. Nu regret că am rămas în România: aici mi-am petrecut vremea tinereţii, m-am realizat profesional şi spiritual, aici am familia şi mulţi prieteni români“.

Valentina Ivanov, sîrboaică, 43 de ani, casieră, a primit statut de refugiat alături de soţ şi de cei doi copii, imediat după războiul din Iugoslavia: „Sînt de nouă ani în România. Am venit împreună cu soţul şi cei doi copii, sîntem toţi patru născuţi în Serbia. Cînd m-am născut eu, în Iugoslavia era, ca şi în România, comunism. Soţul meu nu fusese botezat nici măcar ca ortodox – eu fusesem botezată pe ascuns, de către mama, fiindcă tata, care era ateu, s-a împotrivit. M-am botezat baptistă după ce am venit aici, la fel şi soţul meu, care a murit acum trei ani. Am ajuns în această biserică din anul în care am sosit în România, după ce pastorul Rong a venit pentru studiu biblic în căminul de refugiaţi“. Pastorul Rong spune că puţini refugiaţi rămîn în România: cei mai mulţi vor să plece mai departe, în Vest. Însă pentru cei care s-au hotărît să rămînă, are un mesaj frecvent, în timpul slujbei: „Dacă vă e dor de casă, veniţi aici“.

Cîntecul care te ridică de pe scaun

Oamenii au ajuns însă la biserica din Giuleşti din cele mai diverse motive. Carol Schulz, americancă, 78 de ani, spune că a auzit de România imediat după 1989, „cînd numele ăsta era peste tot la ştiri, pe toate canalele, în toate ziarele“, şi a venit mai curînd din curiozitate. Avea copiii mari, îşi permitea să facă o călătorie. De fapt, se simţea apropiată mai demult de Europa de Est, fiindcă avea rude în Germania, în Berlinul de Est, care se refugiaseră în SUA după instalarea comunismului. Ajunsă aici, s-a implicat, datorită prietenilor, în activitatea unor fundaţii pentru refugiaţi sau pentru adolescenţi dependenţi de droguri. Şi, după întîlnirea cu pastorul Rong, a venit la biserică. Susţine că atunci a fost voia lui Dumnezeu: „aici mi-am găsit comunitatea, aici e biserica mea, aici e familia mea“. Acum locuieşte în Bucureşti, ca să fie lîngă comunitatea ei, şi se duce în SUA doar puţin, peste vară, cînd în Capitală e foarte cald.
..............................................................................................

continuare dilemaveche