sâmbătă, decembrie 05, 2009

ROMANIA PARASITA de speranta

Duminica Tomii

Duminică e ziua ta, votantule. Din nou tu vei fi în centru pentru că tu vei fi cel care decide viitorul prezident al ţării. Votul tău, bine argumentat, va produce schimbarea. Ha ha! Give me a break, ar zice americanul. Cu un pic de discernământ şi onoare cred că toţi suntem capacitaţi! Mai uşor pot crede că în 6 Decembrie voi primi de la Moş Gerilă în papuci un meniu Kentucky de la KFC. Chiar în halul ăsta nu ne putem amăgi. Cred că mai sunt printre noi oameni cărora încă le funcţionează logica şi nu îşi jignesc chiar în halul ăsta intelectul cu astfel de prezumţii. Din nefericire însă, majoritatea votantă, insistent ridicată în slăvi de media, nu gândeşte aşa. Ea a ajuns să fie o masă de oameni bine manipulată, până la stadiul de marionetă. Ei, mogulii, şi-au făcut bine treaba şi ştiu deja cu cine vor vota aceşti oameni, ştiu ce gândesc şi de ce gândesc aşa pentru că i-au făcut să gândească cum vor ei.
Cu toţii am auzit de un anume Toma necredinciosul, genul de individ care nu credea până nu vedea. De felul lui era mai pragmatic şi greu de convins, sau poate nu îi plăcea să se complacă, să urmeze părerile majorităţii. El cerea argumente şi nu se lăsa uşor impresionat de zicerile din popor. El vroia să vadă şi să pună mâna. Întro zi de Duminică însă i-au fost aduse argumentele cerute şi... a crezut.
Iertaţi-mi necredinţa, dar nu cred că în 6 Decembrie voi avea parte de o Duminca a Tomii. Realitatea e prea clară ca să nu fiu mai mult decât pesimist. Amăgirile au fost prea multe şi prea dese. Preşedintele e deja ales. Şi nu noi îl vom alege. Noi suntem doar unealta. Am văzut şi auzit prea multe din cutia vorbitoare ca să nu cred asta. Jocurile de culise, dezvăluirile oportune prea coincidente, dezbaterile „echidistante” cică, analizele politice, declaraţiile, interviurile telefonice, jurămintele ş.a. sunt doar câteva din argumente. Marea confruntare poate fi un alt exemplu. Aproape duă milioane au văzut acest meci care, după părerea mea, a fost blat. Dintr-o dată pe scenă apare „mult căutatul inculpat” Popa Nicolae, găsit tocmai prin Jakarta, şi tocmai atunci săracului Geoană i s-a făcut dor să-şi viziteze prietenul Vântu, care are legătură cu acuzaţiile aduse acestui individ Popa. Mă întreb oare ce făcea staful lui Geoană de nu şi-a păzit candidatul de pericolul unei imagini controversate ce a rezultat în urma vizitei. Apoi să ţinem cont de televiziunea unde a avut loc confruntarea şi cine e la cârma ei. Pe ecran în colţul din stânga jos era un televoting care îl dădea pe unul din candidaţi câştigător cu un procentaj covârşitor (procentaj care de altfel s-a păstrat aproape acelaşi pe întreaga perioadă a confruntării).
Exemplele ar putea continua şi cu siguranţă sunt şi alţii care le pot da. Se spune că democraţia este dictatura majorităţii asupra minorităţii. În cazul de faţă însă este chiar invers: o minoritate influentă care reuşeşte să exercite o dictatură, una însă ingenioasă şi perversă, asupra majorităţii. Aici nu mai vorbim doar de putere politică. Acum, poate mai mult ca niciodată, ca şi creştini ar trebui să ne lăsăm de trimis mesaje electorale pro sau contra, petiţii de tot felul sau sloganuri şi... chiar să facem ceva. Poate să ne rugăm: pentru înţelepciune, discernământ şi să nu uităm nici de îndemnul Sfântului Pavel de a ne ruga pentru mai marii noştrii înălţaţi în dregătorii. Şi poate atunci vom avea parte de o Duminica ca a Tomii.

joi, decembrie 03, 2009

Imnul neOFICIAL al României

Râia societăţii - Episodul 8

Râia societăţii - Episodul 7

Nesimţitul pe căile ferate
Am scăpat de oraşul turbulent, cu străzile aglomerate, claxoane, înjurături, tramvaie gălăgioase şi bineînţeles pretutindenarii nesimţiţi. M-am refugiat într-un tren timp de 4 ore în care speram că nu voi vedea oameni afectaţi de acest beteşug al societăţii, nesimţirea. Mare mi-a fost dezamăgirea şi naivă speranţa. Şi tocmai în tren am sperat că voi găsi schimbarea, şi nu orice tren, unul cu regim de personal. Ce e nasol pentru victimele nesimţitului, în acest „mediu de transport”, sunt mijloacele infime de scăpare, pe geam sau pe uşă, din mers. Totuşi, nimic nu e mai dramatic ca momentul în care victima este ajunsă de blestem şi nesimţitul se aşează chiar lângă ea pe banchetă, în compartiment. Şi-ar fi dorit să nu se fi născut niciodată.
Nu ştiu când voi fi în stare să învăţ că aparenţele chiar te pot înşela. Urcat în tren, păşesc strâmtorat pe culoar în căutarea unui spaţiu cât de cât arătos de şedere, cu oameni normali. După o adevărată cursă prin două vagoane, timp în care s-a frecat fiecare cum a putut de mine pe culoarul strâmt ca o gură de canal, am ajuns în faţa unui compartiment care îmi dădea speranţa că nu voi sta în picioare cele patru ore de călătorie. Arăta în condiţii de supravieţuire, ocupat doar de doi indivizi, un el şi o ea, ce-i drept întro poziţie tendenţioasă: Doar nu o face sex de faţă cu mine, mi-am zis în mintea mea. Trag uşa compartimentului cu gând să-mi cer voie să ocup un loc în spaţiul devenit intim între timp pentru ei. Am deschis uşa compartimentului, dar gura nu am mai apucat. Mirosul înţepător de transpiraţie te ducea cu gândul la nişte puşcăriaşi munciţi întro zi toridă cu 47 de grade, care tocmai au ieşit din acel compartiment. Era mai mult decât împuţit, alterat. Aşa se înţelegea poziţia tendenţioasă a „iubăreţilor” şi sudoarea ce li se prelingea pe faţă: ori am apărut după apogeul voluptăţii celor doi, sau măcar a unuia, ori după un lung şir de încercări de a găsi o poziţie favorabilă. Excesul de calorii cu miros de transpiraţie era de înţeles. Fără a scoate un cuvânt, am închis uşa compartimentului şi mi-am continuat căutările cu teama noilor descoperiri ce le voi face.
Astfel de episoade nu sunt clasificate ca unice şi nici mici escapade de la regulă. Ca unul care foloseşte acest mijloc de deplasare pe distanţe mari, astfel de cazuri devin tot mai uzuale şi acceptate de către călători. Poate am şi eu o vină că nu ripostez într-un fel. Recent am fost deranjat până la furie de nişte indivizi dintr-un compartiment alăturat care au uzat de toate înjurăturile din dotare. Mi-aş fi dorit din toată inima să tăbărăsc pe ei, deşi nu asta e soluţia. Acum trebuie să plec, mă grăbesc tare să nu pierd trenul şi poate să găsesc un compartiment de supravieţuire, lipsit de râioşi.

marți, decembrie 01, 2009

Votează române!

Ne-am trezit și noi, votanții. Cred că era cazul. Ne-am dat seama că e grav și că va fi chiar mai rău. Ne-am separat în susținători anticomuniști sau pro-Rusia. Argumentele sunt la limita tembelismului, cum că ne vom rusiza și comuniza dintr-odată sau că apocalipsa va veni mai devreme datorită dictatorialismului și nonșalanței liderilor noștri. Nu știu dacă așa va fi. Vom fi martori la destinul nostru. Martori neputincioși însă, pentru că această deșteptare prea târzie nu face decât să ne dea impresia că avem ceva de spus. N-avem nimic. Se folosesc de noi și cei din PSD și cei din PD-L, ca să ajungă la putere. Au reușit să ne învrăjbească și să ne facă să trimitem în două săptămâni, mai multe mass-uri electorale, decât ne-am trimis în ultimii 5 ani, versete biblice. La avataruri văd slogane și trimiteri pe diferite site-uri pro sau contra cuiva, dar sigur împotriva noastră. Toți sunt indignați, au votat în primul tur cu Antonescu, și acum nu prea mai au alternativă. Adevărul e că dacă ar fi votat cu el toți cei care astăzi se laudă, avea vreo 70% din primul tur. Dar asta este. Acum trăim dileme, iar dacă nu le avem, filozofăm. De unii ne este groază, de alții ne este frică.
Nici să stai acasă nu e o variantă. Simțul responsabilității. Sigur că da. Adevărul adevărat este că nu ne pasă deloc de soarta noastră. De ne-ar păsa, nu ne-am certa cu prietenii doar în campanie electorală, am fi într-o activitate continuă de mobilizare și răspândire a principiilor în care credem. Am fi o biserică mobilă pusă pe evanghelizare. Și asta ar fi toată campania noastră electorală. Societatea noastră s-ar schimba de jos în sus. Degeaba ai la cârma țării oameni care dau legi bune și neinterpretabile, dacă locuitorii acestei țări caută metode noi de a fura TVA-ul, de a minți sau de a sfida.
Interesant este modelul perseverenței aplicat de UDMR. Au fost la fiecare guvernare și au obținut aproape tot ce au vrut pentru că au știut să fie uniți și să își numere bine voturile. Au avut un candidat la președenție și știau că nu are nicio șansă să intre în turul doi, dar au știut să își facă simțită prezența. Sigur că sunt puțini mai mulți unguri în țara asta decât evanghelici, dar ei nu sunt mânați de niciun principiu moral, așa cum suntem noi laolaltă, însă e clar politica n-are nicio morală.
Nu știm cine suntem. Prostia sau inteligența ne-au împărțit în magneți electorali pentru diferite partide. Fiecare oraș, fiecare biserică alt partid, alt candidat. Priviți din exterior părem o turmă bună de manipulat și de muls electoral. N-avem principii, avem dorințe fierbinți. Faptul că o gramadă de ani nici nu am fost numărați în rândul cultelor recunoscute, ne face acum să ne dăm amvoanele tuturor candidaților care au fost informați de staff-ul de campanie, că existăm.
Lumea nu se va schimba în bine, nici dacă vine Geoană, nici dacă rămâne Băsescu. Mogulii vor fi tot moguli și reforma tot stagnată. Printre altele oamenii vor fi mai răi, mai învrăjbiți, mai neîncrezători în instituțiile statului, mai necăutători de biserică. Tot mai mulți își vor pierde locurile de muncă și nu vor fi fericiți cu niciuna din opțiunile electorale. Poate că la disperare îl vor căuta pe Dumnezeu. Unii foarte euforici, au spus că și criza îi va aduce pe oameni mai aproape de divinitate, dar nu s-a întâmplat.
Lumea se va schimba când oamenii vor vedea o alternativă morală, când creștinismul nostru va fi ceva autentic, palpabil și mai ales contagios.
În curând ne vor da musulmanii o lecție. Vor veni și vor câștiga alegerile din primul tur. Ne vor demonstra că se poate.
Deocamdată noi suntem principiali. Constructivi. Serioși. Predicăm cu putere. La o biserică de țară amvonul era accesorizat cu o floare rapid crescătoare. Pe amvon scriseseră „Noi predicăm pe Cristos!”, cu timpul floarea a crescut și a acoperit „pe Cristos!”, iar după o vreme de dezvoltare botanică, frunzele s-au așternut și peste predicăm, rămânând vizibil pronumele personal NOI.
Duminică votăm. Ne alegem președintele, dar fiecare comunitate are liderul pe care și-l merită.
Florin Iosif