sâmbătă, februarie 13, 2010

miercuri, februarie 10, 2010

Râia societăţii – Codul bunelor maniere

Epsodul 2 - Bunul simţ al telefoniei

Episodul 3 – Transportul în comun cu bun simţ
Nu voi uita niciodată prima experienţă avută într-un mijloc de transport din capitală. După ce am pierdut un ceas jumate aşteptând aubotuzul, a trebuit să suport apoi îmbulzeala oamenilor, agitaţi şi nervoşi, care urcau în ordinea: “Intră cine poate!”. Şi pentru că am avut ce merge, a trebuit să suport duhoarea de subsuoară a unuia dintre cei cu ceafa lată, îmbrăcat în maiou creponat care-şi purta lanţul de bicicletă la gât. Când a venit momentul să cobor, am fost aruncat afară din autobuz de parcă aş fi fost un intrus. Cu aşa comportamente m-am întrebat ce rost mai are bunul simţ cu aşa manifestanţi care îţi vor călca tot timpul în picioare bunele maniere şi te vor considera un idiot că le respecţi!? E adevărat că în mioritica noastră patrie nesimţirea se răspândeşte cu rapidul iar bunele maniere abia mai prind loc cu personalul. Şi totuşi cred că nesimţirea nu va călca niciodată peste demnitatea şi respectul faţă de sine al cuiva. Dacă ai rămânea singurul care mai circulă cu personalul te-ai compromite doar că toţi ceilalţi merg cu rapidul? Cred că mai sunt curajoşi care vor fi dispuşi să respectele normele bunului simţ menţionate mai jos, evitând riscul, tot mai mare, de a ne transforma în animale sălbatice.
În staţie de obicei se stă la rând: se acordă prioritate doamnelor, vârstnicilor, mamelor cu copii în braţe, infirmilor. E indicat, dacă nu obligatoriu, ca mama cu copilul în braţe să fie ajutată să urce căruciorul în mijlocul de transport în comun. Deasemenea bătrânelul cu cârjele ar urca mult mai repde dacă cineva l-ar sprijini. Dacă este aglomerat, te pregăteşti cu o staţie înainte de coborâre ca să eviţi graba şi să calci pe toată lumea în picioare. Dacă totuşi se întâmplă să loveşti sau să calci pe cineva nu ţine post de cuvinte, se pretează nişte scuze.
Deşi ştiu că nu prea mulţi cunosc dar, la noi în ţară s-a stabilit ca urcarea călătorilor să se facă prin spate şi jumătate din stânga a uşii de la mijloc. Coborârea se face pe cealaltă jumătate şi prin faţă. Bineinţeles că sunt excepţii ca femeile însărcinate sau infirmii. Dacă nu mai sunt locuri pe scaune nu vă aşezaţi tocmai pe cele speciale pentru infirmi sau femei: arătaţi penibil. Dacă totuşi aţi găsit un loc şi la următoarea staţie urcă o maică care abia îşi târâie cumpărăturile după ea, nu vă holbaţi pe geam de parcă vedeţi Parisul şi nu o observaţi pe bătrânica care, cu speranţă, îşi plimbă privirea prin jur, poate poate o observă careva.
Dacă vă întâlniţi cu cineva în tramvai sau autobuz, convorbirea nu trebuie auzită şi de cei din celălat capăt. Fiţi discreţi şi evitaţi dezvăluirile de genul cu cine şi ce aţi făcut azi noapte sau că ieri aţi uitat să vă puneţi tamponul şi aţi pătat bancheta dintr-un taxi. Oricine vă poate auzi. (aşa cum eu am auzit păţania cu tamponul de la o tinerică dezinvoltă). Vă poate auzi vecinul, colega sau oricare alt cunoscut. Astfel de confesiuni nu se fac nici la telefon într-un mijloc de transport! Nu abuzaţi de convorbirea telefonică doar pentru că aveţi mult de mers cu autobuzul şi vă plictisiţi. Grijă la volumul vocii. S-ar putea să vă audă până şi şoferul sau vatmanul. Cu speranţa că mai există curajoşi dispuşi să promoveze bunul simţ, vă urez călătorie plăcută… fără nesimţiţi.

luni, februarie 08, 2010

PUNCTUL TERMINUS

Celor îndrăgostiţi deseori li se întâmplă să aducă în discuţie subiectul timpului nesupus nici unei presiuni – timp să te plimbi în voie prin pădurile primăvăratice, timp să contemplezi frumuseţea, timp să priveşti lung, asemenea oilor pe câmp. Tot acest timp pot fi „clipe preschimbate în eternitate”, clipe lipsite de presiunea timpului – clipe fără de timp.
Însă în acest timp fără de timp există o presiune a timpului, care este conştientizarea inevitabilă a apropierii de punctul terminus: sfârsitul vacanţelor sau sunetul clopoţelului care ne cheamă din nou la şcoală. Uneori mă gândesc să evadez într-o călătorie în sălbaticia muntelui, care o văd ca pe o cale să scap de toată această presiune – deşi nimeni nu poate scăpa în totalitate de ea, pentru că viaţa e presată de moarte, punctul terminus. Socrate refuza să-şi amâne propria moarte cu câteva ore. Probabil ştia că acele câteva clipe sub presiunea timpului nu meritau osteneala. Oricât mi-aşi dori să scap de această presiune a timpului, trăiesc în timp, acel timp creat de Dumnezeu.
Să spunem că cea mai dragă fiinţă a mea pe pământ, într-o zi să fie despărţită de mine de acest timp şi să treacă în eternitate. Eu însă voi rămâne încătuşată în acest timp. Prin această despărţire pot vedea eternitatea cu alţi ochi; îmi dă ocazia să privesc dincolo de bariere – trăiesc cu speranţa că moartea e doar o trecere spre eternitate, spre fiinţa dragă, deşi mi-e frică de ea, parcă o aştept cu o stranie nerăbdare. Uneori cred că distanţa dintre timp şi eternitate nu e chiar atât de greu de trecut pe cât se presupunea. Poate mă ajută şi faptul că, năzuinţa spre eternitate e ceva sădit de la început în sufletele noatre.
Uneori visez la cer, la eternitate... Eu împreună cu iubitul meu, după ce am învins timpul, luând micul dejun printre nori. Apoi mă ridic de la masa „pufoasă” şi-i spun că merg să contemplez „pajiştea” o vreme. Stau nestingherită şi o privesc o vreme, câteva ore, câţiva ani... nu ştiu câtă vreme... de data asta timpul nu mai mă presează, el nu există. Apoi, mă ridic şi vreau să mă întorc înapoi, însă, în drum mă întâlnesc cu prietena mea, care pe pământ purta numele unei flori cu un parfum îmbătător, ne aşezăm pe o bancă sorbind poate dintr-un pahar cu vin, vorbind despre tot ce era greu de înţeles pe când trăiam sub presiunea timpului. Vorbim o oră sau mai multe până când ne spunem tot ce-am avut de spus deocamdată. Apoi mă întorc bucuroasă la iubitul meu care între timp învăţase să cânte la pian: dorinţă neîmplinită pe pământ. În tot acest timp nu mi-a simţit lipsa, chiar dacă am fost plecată o oră, o zi sau o sută de ani pentru că aici nu există timp, nu exisă senzaţia timpului care se scurge. Este eternitatea...
Întrezăresc eternitatea pentru că stiu că acolo bucuria nu are sfârşit, acea bucurie după care tânjesc în fiecare zi. Fărâme din acea bucurie o putem regăsi escaladând munţii, contemplând frumuseţea lor, iubind cu toată pasiunea. Sufletul omenesc a fost făcut să se bucure astfel, deşi, aici, în timp e doar o bucurie parţială. Timpul care mi-a rămas vreau să mi-l petrec alături de iubitul meu, profitând de prezenţa lui din viaţa mea, trăind cu gândul la eternitate, izvorul bucuriei...

ESTERA OPRE

duminică, februarie 07, 2010

Interviu cu Dumnezeu - Octavian Paler

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna .

Octavian Paler - Decalog


1. Să aştepţi oricât.
2. Să aştepţi orice.
3. Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
4. Să nu numeri zilele.
5. Să nu uiţi că orice aşteptare este provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
6. Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
7. Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
8. Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
9. Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
10. Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă

Definiţia LACRIMEI

Lacătele de piatră
Se deschid cu râuri
Lacătele de apă
Se deschid cu stele
Lacătele din noi
Se deschid cu o lacrimă.

Octavian Paler