Casa lor nu mai e acasă
Te-ai gândit vreodată cât cântăreşte trecerea timpului? Sau cât valorează o clipă? Cred că ei sunt cei care îţi pot răspunde cel mai bine. Despre ei, o vorbă înţeleaptă din popor îndeamnă: “Cine nu-i are, să şi-i cumpere”. Sunt un simbol de stabilitate, chibzuinţă, încredere, înţelepciune şi sfat; un stejar vechi de sute de ani, la umbra căruia cel ostenit găseşte odihnă, pe ale cărui crengi copiii se simt mai aproape de cer. Au o întreagă experienţă de viaţă din care fiecare are ceva de învăţat. Şi totuşi, ei sunt cei de care spunem că ne împiedicăm în alergarea noastră furibundă de zi cu zi, că sunt înceţi şi ne depăşesc răbdarea, căutăm să-i ignorăm pentru că ne fură prea mult timp deşi... ei ne sunt mamă, tată, bunic sau bunică. Pentru ei, cei în vârstă, cursul timpului pare mai lent.
Dacă pentru micuţii respinşi de familie societatea a conceput casele de copii, pentru cei vârstnici, deveniţi incomozi pentru familiile lor, au luat fiinţă căminele de bătrâni sau azilele.
Într-un astfel de loc, situat în Oradea, vis a vis de cartierul Prima, am aflat povestea lui E.A. în vârstă de 72 de ani, care s-a internat la acest azil în urmă cu 4 ani. “Toate rudeniile mele au decedat şi mă simţeam singură, de aceea am venit aici” a declarat doamna E.A. Rămasă fără sprijin şi bolnavă, s-a văzut nevoită să renunţe la tot ce avea şi să se lase ajutată de o astfel de instituţie. Şi-a dat întreaga pensie în administrarea celor care au grijă de ea în prezent.
Acum, acest loc e casa ei, o casă care totuşi nu poate înlocui căminul ei de altădată. De vizite are parte rar, de la câţiva prieteni din străinătate. Îi place să petreacă timpul istorisind cu ceilalţi, iar dacă numărul povestitorilor ajunge la patru incepe partida de remi, căreia îi rămâne fidelă oridecâteori se iveşte ocazia. Pentru ea nu e o dramă că a ajuns la această vârstă, ci faptul că se simte singură şi “legată de pat” de boala ei. Nu şi-a imaginat niciodată că îşi va petrece bătrâneţea într-un centru de bătrâni.
Cauzele care îi îndeamnă pe vârstnici să aleagă drumul către un cămin de bătrâni, relatează directoarea azilului, sunt de cele mai multe ori conflictul dintre generaţii, boala sau faptul că rămân singuri, copiii fiind plecaţi în străinătate.
Acest loc oferă cazare, hrană, asistenţă medicală şi supraveghere 24 de ore din 24 pentru 40 de persoane. Printre acestea, sunt persoane pe care nimeni nu le mai vizitează de foarte mult timp.
Am cunoscut-o şi pe veterana acestui loc, ajunsă aici după un an de la deschiderea căminului, în 1996. Numele ei este C. Afrodita, are 37 de ani şi este de fapt cea mai tânără dintre toţi membrii instituţiei, recunoscută de către doamna directoare ca fiind inima căminului. Şi-a dorit de mică să fie gimnastă, ca şi mama ei, dar destinul nu i-a fost favorabil. Copil fiind, a fost diagnosticată cu o boala cronică ce îi atrofia muşchii. Această boală a progresat în timp, fiind nevoită în cele din urmă să apeleze la scaunul cu rotile.
S-a născut dintr-un tată grec (de la care moşteneşte prenumele), care murise imediat după naşterea ei, şi o mamă româncă, pe care moartea i-a luat-o pe când avea 17 ani. A trăit şase ani singură după care, nereuşind să se mai ajute cu propriile puteri din cauza bolii, călăuzită de o călugăriţă, a ajuns la acest cămin. Acum azilul e casa ei unde se simte foarte utilă pentru cei din jurul ei, şi mândră să fie înconjurată de atâţia părinţi şi bunici, considerându-se fiica lor. Se descrie o fire temperamentală şi foarte creativă. Îi place lucrul manual, să croşeteze şi să facă cadouri concepute de ea tuturor prietenilor care o vizitează.
“Mi-ar plăcea să merg la Roma să-l văd pe Papa şi să primesc binecuvântarea lui sau poate să vizitez Ierusalimul”
Acestea sunt singurele dorinţe pe care Afrodita le are pentru viaţa aceasta; în rest e foarte mulţumită cu ceea ce are. “Din când în când mă vizitează sora mea şi tatăl meu vitreg”, care, adaugă ea, nu au posibilitatea să o îngrijească la domiciliu. Viaţa dincolo de acest cămin nu este concepută pentru Afrodita. Dacă într-o zi ar trebui să se despartă de acest loc, nu ştie ce se va întâmpla cu ea, încotro să o apuce, pentru că nu are nimic.
Un vechi proverb spune: “Cinsteşte-i pe bătrâni, căci şi tu vei fi bătrân”. Bătrâneţea este parte a cursului vieţii de care fiecare putem avea parte. Modul în care o vom petrece este direct influenţat de investiţiile noastre din prezent. Ceea ce vom semăna acum, vom secera la bătrâneţe: educaţia pe care o vom da copiilor noştri, dragostea faţă de cei din jur, investiţiile în relaţii sau timpul petrecut cu cei dragi. Singurătatea resimţită la capătul vieţii nu va putea fi compensată de agoniseala de o viaţă, ci doar de dragostea celor în care ne-am investit.
Într-un astfel de loc, situat în Oradea, vis a vis de cartierul Prima, am aflat povestea lui E.A. în vârstă de 72 de ani, care s-a internat la acest azil în urmă cu 4 ani. “Toate rudeniile mele au decedat şi mă simţeam singură, de aceea am venit aici” a declarat doamna E.A. Rămasă fără sprijin şi bolnavă, s-a văzut nevoită să renunţe la tot ce avea şi să se lase ajutată de o astfel de instituţie. Şi-a dat întreaga pensie în administrarea celor care au grijă de ea în prezent.
Acum, acest loc e casa ei, o casă care totuşi nu poate înlocui căminul ei de altădată. De vizite are parte rar, de la câţiva prieteni din străinătate. Îi place să petreacă timpul istorisind cu ceilalţi, iar dacă numărul povestitorilor ajunge la patru incepe partida de remi, căreia îi rămâne fidelă oridecâteori se iveşte ocazia. Pentru ea nu e o dramă că a ajuns la această vârstă, ci faptul că se simte singură şi “legată de pat” de boala ei. Nu şi-a imaginat niciodată că îşi va petrece bătrâneţea într-un centru de bătrâni.
Cauzele care îi îndeamnă pe vârstnici să aleagă drumul către un cămin de bătrâni, relatează directoarea azilului, sunt de cele mai multe ori conflictul dintre generaţii, boala sau faptul că rămân singuri, copiii fiind plecaţi în străinătate.
Acest loc oferă cazare, hrană, asistenţă medicală şi supraveghere 24 de ore din 24 pentru 40 de persoane. Printre acestea, sunt persoane pe care nimeni nu le mai vizitează de foarte mult timp.
Am cunoscut-o şi pe veterana acestui loc, ajunsă aici după un an de la deschiderea căminului, în 1996. Numele ei este C. Afrodita, are 37 de ani şi este de fapt cea mai tânără dintre toţi membrii instituţiei, recunoscută de către doamna directoare ca fiind inima căminului. Şi-a dorit de mică să fie gimnastă, ca şi mama ei, dar destinul nu i-a fost favorabil. Copil fiind, a fost diagnosticată cu o boala cronică ce îi atrofia muşchii. Această boală a progresat în timp, fiind nevoită în cele din urmă să apeleze la scaunul cu rotile.
S-a născut dintr-un tată grec (de la care moşteneşte prenumele), care murise imediat după naşterea ei, şi o mamă româncă, pe care moartea i-a luat-o pe când avea 17 ani. A trăit şase ani singură după care, nereuşind să se mai ajute cu propriile puteri din cauza bolii, călăuzită de o călugăriţă, a ajuns la acest cămin. Acum azilul e casa ei unde se simte foarte utilă pentru cei din jurul ei, şi mândră să fie înconjurată de atâţia părinţi şi bunici, considerându-se fiica lor. Se descrie o fire temperamentală şi foarte creativă. Îi place lucrul manual, să croşeteze şi să facă cadouri concepute de ea tuturor prietenilor care o vizitează.
“Mi-ar plăcea să merg la Roma să-l văd pe Papa şi să primesc binecuvântarea lui sau poate să vizitez Ierusalimul”
Acestea sunt singurele dorinţe pe care Afrodita le are pentru viaţa aceasta; în rest e foarte mulţumită cu ceea ce are. “Din când în când mă vizitează sora mea şi tatăl meu vitreg”, care, adaugă ea, nu au posibilitatea să o îngrijească la domiciliu. Viaţa dincolo de acest cămin nu este concepută pentru Afrodita. Dacă într-o zi ar trebui să se despartă de acest loc, nu ştie ce se va întâmpla cu ea, încotro să o apuce, pentru că nu are nimic.
Un vechi proverb spune: “Cinsteşte-i pe bătrâni, căci şi tu vei fi bătrân”. Bătrâneţea este parte a cursului vieţii de care fiecare putem avea parte. Modul în care o vom petrece este direct influenţat de investiţiile noastre din prezent. Ceea ce vom semăna acum, vom secera la bătrâneţe: educaţia pe care o vom da copiilor noştri, dragostea faţă de cei din jur, investiţiile în relaţii sau timpul petrecut cu cei dragi. Singurătatea resimţită la capătul vieţii nu va putea fi compensată de agoniseala de o viaţă, ci doar de dragostea celor în care ne-am investit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu