joi, iulie 23, 2009

Îmi place să dau vina pe Dumnezeu

Întotdeauna Dumnezeu e de vină: pentru bune dar mai ales pentru rele. Îmi place să dau vina pe EL. Cu lucrurile bune mă surprinde pentru că niciodată nu m-aş fi gândit că sunt cu putinţă. Despre cele rele pot spune doar eu, pentru că eu nu le înţeleg sau accept; pentru EL toate sunt bune pentru mine. Tu eşti de vină! Ajută-mă să am în focus mereu această încredere. Îţi mulţumesc că pot da vina pe Tine şi în schimb să primesc linişte şi siguranţă.
Publicat de la

2 comentarii:

Anonim spunea...

Traire...

DRUMUL SPERANŢEI


Încrederea mi-a fost redată de un suflet cald, determinându-mă să-mi transpun trăirile pe un câmp imaculat – coala de hârtie – unde am sădit cele mai alese realităţi – cuvintele. Probabil, pentru unii, aceste cuvinte vor fi dureroase şi nu pot sau nu vor să mă înţeleagă. Ei cred că aş putea fi nebună sau că iau unele lucruri prea uşor. Pe mine, însă, chiar nu mă interesează, pentru că prietenele mele de încredere, cuvintele, pot să-mi exprime cel mai bine trăirile.
Persoana despre care vă vorbesc, prin răbdarea ce o are, simte când sunt tristă ori bucuroasă, când fulgere răutăcioase îmi brăzdează mintea, ori adierea speranţei îmi mângâie inima. Este singura persoană care a coborât să-mi privească cu interes deosebit sufletul. Până la acel moment, sufletul meu, rănit de cele întâmplate în jurul lui, devenise rece, bolnav, nereceptiv şi, uneori, chiar indiferent. Cunoaşterea sufletului cald a făcut să se topească aisbergurile nesiguranţei şi să privesc cum noaptea boreală se sfârşeşte, făcând loc unui cer strălucitor de albastru, luminat de încrederea în viitor.
Privind atentă acest suflet, am început să iubesc lumina, şi strălucirea stelelor mi-a arătat că adevărata artă este apropierea de Dumnezeu. Sufletul acesta îl asemuiesc unui trandafir roşu spre care iubirea mă împinge să-i sărut, clipă de clipă, petalele. Când se apropie de mine, răsuflarea lui, asemenea miresmii ierbii încolţite, mă face să simt un fior nebun, pasional, dar… mă opresc. Care să fie oare semnificaţia acestui lucru nu-mi pot explica, dar există clar un semn de întrebare între noi.
Privindu-i ochii mâhniţi, îi înţeleg dorinţa arzătoare de a fi lângă el. Îi sărut lacrimile, ce par mai fierbinţi ca lava, apoi cu buzele îi ating fruntea sub care clocotesc gânduri fremătătoare şi-l îmbrăţişez înţelegătoare. Simt că acest suflet purtat de Lumină, cu încredere se va apropia de al meu şi, alinându-l, îl va face să-i stea alături pentru totdeauna.
Acesta este şi drumul speranţei, şi dorinţa mea de a-l urma mă va ajuta să trec printre gunoaie fără a mă mai simţi atinsă de ele şi nici de cei ce le aruncă, de cele mai multe ori intenţionat.
Calea mea spre sufletul luminii va fi presărată cu petale roşii. Apropiindu-mă de el, Întunericul va fi biruit, oricât va încerca să se împotrivească. Împreună vom continua drumul spre Lumină, transformaţi în linişte şi pace, dar şi ca o mângâiere binefăcătoare pentru cei ce vor să meargă pe „drumul speranţei”.


***

28 iulie 2009 la 21:50
darius.christian spunea...

Frumos spus...

28 iulie 2009 la 22:58

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)