“Mamă” cu carte de muncă

reportaj realizat de Darius Cornean

Cu toţi ne amintim de campania socială pentru prevenirea abandonului şi a instituţionalizării copiilor, cu sloganul: „Casa de copii nu e acasă”. Nu era acasă şi totuşi era singura soluţie găsită de o societate românească care a crezut că democraţia înseamnă rezolvarea tuturor problemelor. Nu a emoţionat prea mult acea campanie spiritul empatic, de compasiune, al românului, numărul micuţilor care îşi petreceau copilăria în casele de copii, în absenţa unui cămin, continua să fie în creştere. Apoi a urmat sloganul „Ia-mă acasă”, unul mai direct, mai sensibil, mai dramatic, prin care se dorea încurajarea adopţiei naţionale în locul instituţionalizării. În tot acest demers, a existat şi alternativa plasamentului familial prin care, o persoană atestată profesional, înregistrată cu profesia de asistent maternal profesionist, oferea unuia sau mai multor copii, ingrijire permanentă la domiciliul personal.
Prin Ordinul Ministrului muncii şi protecţiei sociale şi al Preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Statistică nr. 893/20527C/1997, a fost aprobată completarea clasificării ocupaţiilor din România şi cu ocupaţia de asistent maternal profesionist (pag.211 cod 513103), devenind ocupaţia componentă a grupei de bază “Îngrijitoare de copii“, alături de îngrijitoare de copii (513101) şi guvernantă (513102).
Profesia de asistent maternal a fost menţionată în mod oficial, pentru prima dată în textul Ordonanţei de Urgenţă nr.26 din iunie 1997 şi aprobată ulterior prin Legea nr.108/98. Ea a apărut din necesitatea promovării în practică a protecţiei copilului aflat în dificultate prin alternative de tip familial.
Potrivit actelor normative menţionate, asistentul maternal este profesionistul care ia în îngrijire la domiciliul său, pentru o perioadă de timp bine determinată, unul sau mai mulţi copii aflaţi în dificultate, ca urmare a deciziei Comisiei Judeţene pentru Protecţia Copilului, care hotărăşte ca metodă de ocrotire plasamentul familial. Această metodă presupune o îngrijire cu caracter temporar, în perioada în care copilul este în familia de plasament fiind pregătită fie întoarcerea copilului în familia naturală, fie adopţia copilului.
Astfel se înscrie şi defineşte, întrun limbaj teoretizat, profesia de asistent maternal profesionist. Aceştia sunt angajaţi ai ONG-urilor sau ai diferitelor instituţii de stat pentru protecţia copilului. Un astfel de loc, unde îşi desfăşoară activitatea şapte asistenţi maternali, există în Oradea, funcţional ca organizaţie nonguvernamentală (ONG), sub numele de Viaţă nouă pentru copii, cu o activitate de 5 ani în domeniu. În plasamentul familial iniţiat de acest ONG există în prezent opt copii.
Aici am aflat mai multe despre ce înseamnă practic această slujbă prin doi dintre asistenţii maternali care practică această meserie de „mamă” de 5 ani de zile.
A.O. este din Oradea, are 28 de ani, necăsătorită şi are în plasament o fetiţă de şase ani şi jumătate. Situaţiile şi contactul avut cu ONG-urile au determinat-o să îşi dorească să investească în copiii abandonaţi şi să se pregătească pentru atestatul de asistent maternal profesionist. Astfel că, în 2003, în căminul ei ajunge Camelia, o fetiţă de doar 7 luni. „Vroiam să investesc în lucruri care dăinuiesc, de aceea am ales această meserie. Nu e uşoară investiţia, dar satisfacţia, când vezi rezultatele, este pe măsură”, a declarat A.O. În ceea ce priveşte îngrijirea materială a copilului, aceasta a menţionat că salariul asistentului împreună cu bonificaţiile abia ajung să acopere nevoile de bază ale copilului.
Pentru ea nu există diferenţă între o mamă naturală şi cea care „profesează”, pentru că ataşamentul asistentului peste limita „profesională” e inevitabil. Ca profesionist nu prea îţi sunt permise greşelile, dar automatismele nu ţi le poate înterzice nimeni.
Un alt asistent maternal din cadrul fundaţiei, Estera Opre, este deasemenea necăsătorită, are 27 de ani şi are în plasamentul familial un băieţel de şase ani cu numele de Adi. „Am lucrat cu copiii abandonaţi încă din perioada când studiam la un colegiu. M-am ataşat foarte tare de ei şi astfel am decis să mă pregătesc pentru profesia de asistent maternal profesionist” şi-a argumentat Estera decizia. Adi este în căminul ei încă de când avea şapte luni. Când a ajuns la ea, avea privirea nemişcată, răni pe spate şi muşchii semiatrofiaţi datorită poziţiei culcat pe spate. Nu era ridicat aproape de loc din pătuţul lui devenind astfel ca o legumă. Prin sacrificiu şi munca depusă de către asistent, astăzi Adi este un băieţel foarte vioi, plin de energie, isteţ, care vrea mai tot timpul să fie în centrul atenţiei.
„Să fii mamă este, poate, cea mai complicată dintre meserii, cu atât mai mult atunci când copilul nu este al tău. Practic e un necunoscut pe care trebuie să-l înveţi: înveţi să iubeşti, să accepţi şi să te dăruieşti. Încă nu ştiu cum e să ai proprii copii, dar cred că nu o să fie cu mult mai diferit decât până acum. Copilul care este în plasament la mine l-am considerat mereu ca pe propriul meu copil, nu l-am putut vedea altfel, deşi nu este prea „profesionist”. De aceea vreau să adopt acest copil” a declarat Estera.
În ambele cazuri, atât Adi cât şi Cami îşi cunosc povestea. Ştiu că mamele lor naturale i-au abandonat pentru că nu i-au vrut şi astfel au ajuns să aibe alte „mame”. În ambele cazuri s-a încercat reîntegrarea în familiile lor naturale dar a fost cu neputinţă datorită stării materiale, psihice şi emoţionale precare, deplorabile în care se găsesc părinţii lor. Este obligaţia asistentului maternal de a informa copilul despre situaţia lui, la vârsta la care acesta consideră că băiatul sau fetiţa poate înţelege.
Aşa cum este menţionat în actele normative, asistentul maternal are slujba de a ajuta reintegrarea copilului în familia naturală sau pregătirea acestuia pentru adopţie. Adopţia de către asistentul maternal este considerat un lucru „neprofesionist” deşi de cele mai multe ori aşa se întâmplă. În cazul celor doi asistenţi maternali menţionaţi, a părăsi căminul avut până acum a celor doi copii şi adoptarea lor de către alte familii ar crea un dezechilibru emoţional, psihic şi comportamental. Dar pentru statul român nu asta este important, ci „extirparea” cât mai repede cu putinţă a problemei copiilor abandonaţi şi instituţionalizaţi, indiferent de metode sau demers.