Regresul progresului

Orice fiinţă cu un simţ minim al onestităţii recunoaşte că sunt lucruri în viaţă care îl scot din papuci, momente când acul tensiometrului bate cu mult peste limita normală şi ar vrea să îşi mute capul de pe umeri de durere. Şi pentru că sunt om, unul normal, recunosc asta. Mă enervez pe alţii, poate mai mult decât ar trebui să o fac mai întâi pe mine. Gesticulez, apostrofez şi uneori chiar mă cert pentru lucruri pe care le consider importante. Dar nu neapărat despre predispoziţia indispensabilă a omului de a se enerva vreau să vorbesc. Mai degrabă despre un lucru care, cel puţin în ultima lungă perioadă de timp, mă indispune, ba chiar mă stresează până la enervare.
De curând vorbeam cu cineva despre modul cum funcţionează uneori munca în echipă: unii se implică prea mult, alţii mai deloc. Meritul însă, în cazul unei reuşite, este acelaşi pentru toţi. Răsplata este dată pentru produsul final şi nu pe munca individuală. Şi nu înţelegeam îngăduinţa persoanei cu care vorbeam, pentru cei care voit alegeau să se sustragă de la anumite responsabilităţi primite în echipă: trebuie să fim indulgenţi cu ei,probabil au avut motive întemeiate să nu se implice, poate nu au avut timp sau poate au avut alte priorităţi. Important e că s-a reuşit proiectul. Oare? Mie îmi sună ceva genu: dacă nu se poate altfel... important e că s-a reuşit, nu contează cum. Merge şi aşa. Dacă nu se poate mai bine, e bine că măcar se poate.
Asta mă enervează; superficialitate, limitare şi lipsa dorinţei de progres: „Las’ că merge şi aşa, las că nu o fi chiar aşa!Atât s-a putut! Întâlnesc tot mai des astfel de atitudini în orice şi despre orice. Tot mai puţini doresc perfecţiunea sau măcar să tindă spre ea, în detrimentul comodităţii şi al miilor de scuze. Iar de la asta până la compromis e doar un pas, nu de uriaş ci de broscuţă. Cei care obţin calitate maximă cu efort şi sudoare sunt pe cale de dispariţie. Avem însă grămezi de oameni fără nici o motivaţie puternică pentru un scop anume. Nu au pentru ce visa, lupta şi crede. Trăiesc în inerţie şi consum. Doar consum. Iar când sunt puşi să facă ceva, o fac că trebuie. Iar calitatea lucrului făcut este dată de motivaţia lor, adică submedie.
Această lipsă de progres înspre perfecţiune are probabil mulţi factori dar poate la baza tuturor stă motivaţia omului. În lipsa ei însă avem voinţe care se târăsc, minţi îngustate şi caractere slabe. Oameni care se energizează doar pentru trebuinţele lor fundamentale. Am auzit mai demult o ilustraţie tare interesantă. Un om întâlneşte în drumul lui un cioplitor în piatră pe care îl intreabă: Ce faci acolo? Dau cu dalta în piatră, nu vezi ce fac? i-a răspuns cioplitorul. Mergând omul mai departe, dă de un alt cioplitor pe care îl intreabă acelaşi lucru. Cel de-al doilea cioplitor îi spune: Îmi câştig existenţa! Merge omul şi mai departe şi se întâlneşte cu un al treilea cioplitor care, la întrebarea lui, îi răspunde vesel: Construiesc o catedrală! Morala e de la sine înţeleasă. Motivaţia înseamnă calitate, progres şi voinţă. În lipsa ei, vom asista la regresul progresului... în orice.