vineri, octombrie 16, 2009

“…şi El dormea la cârmă”

Ora 8:30 dimineaţa, SUA. Străzi aglomerate, claxoane, şoferi blocaţi în trafic şi oameni grăbiţi să ajungă la servici. Elevii păşesc agale către şcoală. La radio, aceeaşi voce binedispusă vrea să învioreze ascultătorii: „Bună dimineaţă!” O nouă zi, aceeaşi rutină. Şi dacă e rutină e linişte. O linişte care asigură că nu există nici un pericol iminent. În doar câteva minute însă, totul capătă proporţii catastrofice. Ora 8:46, un avion se prăbuşeşte în Turnul de Nord dintre gemene. Câteva minute mai târziu, al doilea avion loveşte celălalt turn. Până la ora 10:03, alte două avioane sunt detonate. Pe străzi s-a instalat groaza: moloz, fum, urlete de femei, copii care plâng, oameni disperaţi care aleargă să îşi scape viaţa şi ...moarte. Multă moarte: peste 3000 de victime şi alte mii de răniţi. Totul în jur e haos. De atunci, 11 septembrie nu mai e la fel.
Ţi se pare cunoscută dramatica tranziţie? Eşti lipsit de griji, ai o familie, un job bine plătit, sănătate şi mulţi prieteni care te caută iar în următoarea clipă... Îmi pare rău să vă anunţ, soţia dvs. are cancer; banca a dat faliment, nici nu mai ştii când ai primit ultimul salar, accidentul ţi-a mutilat faţa, ai rămas văduvă, tocmai ţi-ai înmormântat copilul, ţi-a fost furată inocenţă, ai primit actele de divorţ sau bate poliţistul la uşă: copilul dvs. e la secţie. Liniştea ţi-a fost făcută ţăndări. Eşti dezorientat. Se instalează panica, teama, frustrarea. Începi să te simţi ca într-un abis, singur şi de neînţeles, cu o mie şi una de întrebări. Devii deprimat, mânios, ridici pumnul către cer să Îi ceri socoteală. Dar totul e tăcere. Apoi te gândeşti să te sinucizi.
În câteva momente, totul s-a transformat în ruină. E noapte; e frig, ceaţă şi bate un vânt năprasnic. Eşti singur şi îngrozit. Speriat, începi să urlii, să ţipi de disperare şi să blestemi. Nu înţelegi rostul lucrurilor şi te întrebi de ce tocmai ţie. Ce tot face de nu vine: Doamne, dormi? De ce taci? Cum poţi fi atât de insensibil, de crud? Nu vezi că pier, nu mai pot!
Nu eşti primul care s-a trezit cu barca în mijlocul furtunii. Aminteşte-ţi următorul episod: s-a iscat o furtună puternică pe mare; valurile erau năvalnice, barca plină de apă iar ucenicii speriaţi şi panicaţi. …şi El dormea la cârmă! Ucenicii strigau disperaţi: Doamne, nu vezi că pierim? Trezeşte-Te! Cum poţi fi atât de nepăsător şi insensibil, să nu te trezească vuietul furtunii, să nu simţi valurile? Cum poţi dormi atât de bine când eu pier?
Şi iată cum disperarea şi groaza a deformat imaginea şi concepţia despre Dumnezeu. În câteva clipe a facut-o bucăţi. Tot ce face diferenţa într-un astfel de moment este atitudinea. Iar aceasta ne este dată de modul în care îl percepem şi cunoaştem pe Dumnezeu. Dincolo de aşteptări, preconcepţii, întrebări fără răspuns sau fapte ilogice care ni se întâmplă, să alegi să crezi, să Îl crezi pe cuvânt. Să crezi cu ochii disperaţi în lacrimi, cu mintea bulversată şi inima frântă. Chiar dacă doarme, El a rămas tot acolo, la cârmă. Nu vei pieri. Nu te chinui să Îl cauţi sau să îl vezi, eşti prea panicat şi îngrozit ca să îl poţi vedea. Doar crede. Nu uita că nu demult, înainte de furtună, vă uitaţi împreună la apus. Nu a avut unde să plece din barcă. E rămas tot acolo. Şi chiar dacă doarme, El a rămas la cârmă.

Darius Cornean

Niciun comentariu: