Sub deviza “nesimţiţii nu se nasc, se fac, vreau “să bârfesc” despre un beteşug social ce mătură ca tăvălugu’ tot ce a fost normal şi sănătos printre muritori. Nu voi face prescrieri pentru cei “suferinzi”, nu am speranţa remedierii şi poate vreau să fac haz de “necaz”, cel puţin al meu. Totuşi, e bine să-l recunoaştem şi să ne ferim de el pentru că acest beteşug se ia, credeţi-mă: în autobus, pe stradă, în magazine sau instituţii, numărul celor afectaţi e in continuă creştere. Peste tot e criză, numai de ei nu. Aşa că, în următoarele episoade care vor ieşi din tastatură mea, te invit la un pahar de “bârfă” cu aromă de nesimţiţi.
Episodul 1 – Nesimţitul (Râiosul) în mijlocul de transport
Câţiva metri şi tramvaiul se va opri in staţie. Toată lumea se pregăteşte să urce, fiecare în ordinea priorităţilor: mai întâi bătrânii, cei cu handicap, gravidele ş.a. La una dintre uşi o voce megafonică - nesimţitu se introduce: “hai mamaie urcă odată, te caută moartea p’acasă şi tu umbli de nebună pe străzi”. După câteva impunsături şi coate, se urcă bineînţeles primul în tramvai şi fuge valvârtej să se aşeze pe scaun: “Rezervat pentru cei cu dizabilităţi fizice”- Oligofrenule, i-aş fi zis, nu ştii să citeşti? Dizabilităţi fizice, nu mintale!
După ceva timp, sună telefonul - în tot tramvaiul tovarăşul Guţă are audiţie: “Sună telefoanele, ca dracii şi curg milioanele, cu sacii”. Nesimţitul răspunde: Daa! Alo? Zi mah mârlane mai tare că mis în tramvai şi dracu’ ştie ce zici! …Da mah bulangiule, te aud! Vin mâncaţi-aş cum p… mea să nu vin! Bah, ceva marfă bună desear’ avem? Ce mah? Vine blonda aia cu fundu mare? Tataie, e belea înseamnă!. După încă cinci minute de conversaţie de genu, interzisă oamenilor normali de orice vârstă, închide telefonul. Şi-a amintit de tovarăşul Guţă şi dă drumul “megafonului” cu dorinţa să se audă dacă se poate, şi în cel de-al doilea vagon al tramvaiului. E aproape de coborâre. În drumul său spre uşă, striveşte degetele din pantofii unui copil, îşi freacă mâna de posteriorul unei domnişoare şi se răsteşte ameninţător către un bătrânel: "Tataie, dă-te naibii la o parte, nu vezi că vreau să cobor. Nu ştiu ce te poartă şi pe tine, de ce dracu’ nu stai acasă!”
În cele din urmă coboară. Cei din tramvai parcă răsuflă uşuraţi. Unele feţe par înmărmurite de ceea ce au vazut. Majoritatea însă pare că s-a adaptat la acest “fenomen”, îl întâlnesc în fiecare zi pe tramvai. Toleranţă totală. Şi atunci mă întreb: care sunt şansele ca acest focar de înfecţie umblător să nu-şi facă ucenici, pentru simplul fapt că îl întâlneşti în tramvai şi stai lângă el? Dar cu copiii noştri cum rămâne? Cât de toleranţi putem fi încât să credem că micuţii călători nu vor fi următorii nesimţiţi? Doar ei nu se nasc, se fac, se multiplică şi devin tot mai normali pentru pentru o societate “cool”.
Te aștept la următorul episod de palavrageală despre nesimțiți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu