Pledoarie pentru intelect

În scurtul metraj al vieţii de până acum am observat şi analizat o atitudine, un mod sau poate o mentalitate prin care anumiţi credincioşi se raporteză la divinitate. Cred că cel puţin contextul cultural şi social în care un credincios îşi „exercită” crezul sunt factori care afectează modul în care acesta îl percepe pe Dumnezeu. Atât pentru creştinii africani cât şi pentru cei americani sau români Dumnezeu e bun. Modul de percepţie este însă influenţat de mediu. Şi pentru că sunt român mă voi limita doar la naţia mea şi voi încerca să surprind, cu onestitate cognitivă, un anumit mod de percepţie a credinciosul român faţă de Dumnezeu, cu precădere cel evanghelic.
Am început să păşesc pe acest drum al credinţei încercând să îl descopăr şi să îl înţeleg pe Dumnezeu prin loterie: spun trei numere, deschid Biblia şi apoi oblig textului să îmi vorbească ceea ce cred eu că am înţeles din ceea ce am citit. Apoi am încercat să mă rog numai în genunchi sau numai în picioare, la anumite ore sau un anumit timp. Am încercat să mă îmbrac într-un anumit fel sau să merg mai des la proroc şi multe alte „ritualuri” ştiute. De fapt aceste ritualuri erau moduri prin care anumiţi oameni la un moment dat l-au experimentat pe Dumnezeu, distincte şi irepetabile. În timp însă ele au devenit metode ba chiar principii de urmat pentru a lua contact cu divinitatea, pentru o bună parte dintre credincioşii evanghelici. În tot acest timp nu trăiam decât frustrare şi dezamăgire. Am avut însă harul să pricep şi să accept că lucrurile nu stau chiar aşa. Atunci am înţeles că de fapt căutam să-l înţeleg pe Dumnezeu prin experienţele altora, nu printr-o cunoaştere şi o înţelegere proprie. Experienţele sunt consecinţele căutării lui Dumnezeu, nu metode de a-L căuta.
De ce pledoare şi de ce intelect? Intelectul sau mintea este singurul spaţiu pentru om, limitat, de inteligibilitate unde Dumnezeu este cunoscut la nivel raţional, principial ca mai apoi El să poată fi experimentat de către credincios. Un intelect ordonat şi simetric despre lume, viaţă şi Dumnezeu poate sta împotriva stereotipilor culturii prin recunoaştere şi analiză. După cum spune Marshall Mcluhan „Este un „nobil sălbatic”, într-o perpetuă luptă de gherilă. Când intelectul trădează, aceea persoană devine mai mult decăt inutilă.” De ce pledoarie? Am observat foarte mulţi credincioşi care au şi caută o cunoaştere experimentală cu Dumnezeu. Nu e rău dar nici îndeajuns. Atunci când te rogi şi Dumnezeu nu te mai face să plângi, când nu se mai întâmplă minuni, nu-ţi mai vorbesc prorocii, nu mai ai vedenii sau vise sau poate nu mai tremuri şi strigi când te rogi, dragostea şi credinţa încep să scadă şi se clatină. Odată cu dispariţia experienţelor, genul acesta de credincioşi devin reci, apatici şi fără viaţă pentru că în lipsa experienţelor mintea lor a rămas goală şi nu au prea multă cunoaştere despre cine este Dumnezeu. Şi probabil că aici se ridică o intrebare legitimă: dar cum se împacă inţelegerea cognitivă a lui Dumnezeu cu credinţa? Nu se împacă, sunt parteneri perfecţi. În momente când totul în jur nu mai are logică, nimic bun nu se mai întâmplă şi nimeni nu pare că îţi mai dă vreo speranţă, te poţi opri în liniştea ta interioară şi vei găsi scrijelit în mintea ta gânduri puternice pe care Dumnezeu, în dorinţa şi drumul tău de cunoaştere, ţi le-a dat. Şi atunci, cu atât mai mult vei înţelege şi vei putea spune ca şi prorocul altădată: „Chiar dacă... eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura de Dumnezeul mântuirii mele”.