Nesimțitul la biserică

Râia societăţii - Episodul 8

Râia societăţii - Episodul 9
Pentru mulți dintre noi Duminica este una din cele mai așteptate zile ale săptămânii. Ne bucurăm că în sfârșit vom avea timp să ne bătucim fundurile în pat și să ne potrivim coloana la orizontală după ce am alergat o săptămână care pe unde a trebuit;”în sfărșit mă pot îngriji și de mine” ar spune frustrată românca, muncitoare în trei schimburi (dintre care două acasă la ea). Asta bineînțeles împreună cu satisfacția că am scăpat de gura pocită și fața hidoasă a șefului sau de notorii nesimțiți de care ne-am izbit zilnic peste tot și oricând. Acestea și poate încă câteva ne sunt dorințele pentru “sfânta zi odihnitoare de Duminică”. Și pentru că unii dintre noi nu vrem să neglijăm sufletul, măcar Duminica facem efortul și ne târâm trunchiurile către Sfânta Biserică: un Doamne ajută în vremurile astea de criză, ne poate scăpa de multe belele.
Nesimțitul, după cum am observat până acum din episoadele anterioare, este un personaj prezentă în mare parte din timpul și spațiul în care ne mișcăm. Și de ce nu ar veni și la biserică? Măcar aici, într-un spațiu sacru, există speranța că acest personaj nu doar că se va abține de la anumite obiceiuri, ci chiar se va gândi la schimbare. Realitaea însă e alta. Spectacolul nesimțirii continuă și aici.
E ora 10:20. Nesimțitul pășește cu pași încrezători pe poarta bisericii și se plantează tocmai în fruntea enoriașilor, cât mai aproape de vorbitor ca să se asigure că va fi observat de toți. A întârziat doar o oră și 20 de minute. Mestecă gumă ca o cămilă pregătită să scuipe. Aruncă câteva priviri peste umăr să se asigure că a scanat aproape tot poporul. După 15 minute personajul nostru are probleme cu vezica și nimeni nu trebuie să-l acuze că va răspunde nevoilor fiziologice. Peste încă 20 de minute sună telefonul, nu pe vibrații că nu e la modă. Vorbitorul se vede nevoit să ia o pauză iar nesimțitul pășește din nou către ieșire pentru a răspunde la ”apelul de urgență”. Nu a ajuns încă afară și îi poți auzi convorbirea: ”Alo? Zi mah că mis la biserică”. După 10 minute revine în lăcașul de închinare ocupând același loc fruntaș pe care l-a avut anterior. Slujba e aprope gata. Părintele se pregătește să încheie. Individul nostru nu mai are stare. Își freacă fundul de scaun și în cele din urmă își pune ”bunul simț” la bătaie și pleacă înainte ca părintele să zică amin.
Unii ar spune că exagerez. Alții m-au asemănat cu un vânător.... de nesimțiți. Prea critic și uneori relatările mele depășesc lumea noastră mondenă. Aș vrea să fie așa, o fabulație literară și un simplu joc de cuvinte. Realitatea însă e alta. O boală socială care, cel puțin în societatea românească, a devenit o normalitate, o atitudine cool care se promovează la orice vârstă, sub diferite forme și la aproape toate nivelurile sociale. Noi însă să fim ignoranți și încrezători, ar spune unii. O să trăim bine pentru că alesul nostru președinte ne tot repetă asta și o va face încă cinci ani de acum înainte: ”Să trăiți bine!”