Râia societăţii - Episodul 8

Râia societăţii - Episodul 7

Nesimţitul pe căile ferate
Am scăpat de oraşul turbulent, cu străzile aglomerate, claxoane, înjurături, tramvaie gălăgioase şi bineînţeles pretutindenarii nesimţiţi. M-am refugiat într-un tren timp de 4 ore în care speram că nu voi vedea oameni afectaţi de acest beteşug al societăţii, nesimţirea. Mare mi-a fost dezamăgirea şi naivă speranţa. Şi tocmai în tren am sperat că voi găsi schimbarea, şi nu orice tren, unul cu regim de personal. Ce e nasol pentru victimele nesimţitului, în acest „mediu de transport”, sunt mijloacele infime de scăpare, pe geam sau pe uşă, din mers. Totuşi, nimic nu e mai dramatic ca momentul în care victima este ajunsă de blestem şi nesimţitul se aşează chiar lângă ea pe banchetă, în compartiment. Şi-ar fi dorit să nu se fi născut niciodată.
Nu ştiu când voi fi în stare să învăţ că aparenţele chiar te pot înşela. Urcat în tren, păşesc strâmtorat pe culoar în căutarea unui spaţiu cât de cât arătos de şedere, cu oameni normali. După o adevărată cursă prin două vagoane, timp în care s-a frecat fiecare cum a putut de mine pe culoarul strâmt ca o gură de canal, am ajuns în faţa unui compartiment care îmi dădea speranţa că nu voi sta în picioare cele patru ore de călătorie. Arăta în condiţii de supravieţuire, ocupat doar de doi indivizi, un el şi o ea, ce-i drept întro poziţie tendenţioasă: Doar nu o face sex de faţă cu mine, mi-am zis în mintea mea. Trag uşa compartimentului cu gând să-mi cer voie să ocup un loc în spaţiul devenit intim între timp pentru ei. Am deschis uşa compartimentului, dar gura nu am mai apucat. Mirosul înţepător de transpiraţie te ducea cu gândul la nişte puşcăriaşi munciţi întro zi toridă cu 47 de grade, care tocmai au ieşit din acel compartiment. Era mai mult decât împuţit, alterat. Aşa se înţelegea poziţia tendenţioasă a „iubăreţilor” şi sudoarea ce li se prelingea pe faţă: ori am apărut după apogeul voluptăţii celor doi, sau măcar a unuia, ori după un lung şir de încercări de a găsi o poziţie favorabilă. Excesul de calorii cu miros de transpiraţie era de înţeles. Fără a scoate un cuvânt, am închis uşa compartimentului şi mi-am continuat căutările cu teama noilor descoperiri ce le voi face.
Astfel de episoade nu sunt clasificate ca unice şi nici mici escapade de la regulă. Ca unul care foloseşte acest mijloc de deplasare pe distanţe mari, astfel de cazuri devin tot mai uzuale şi acceptate de către călători. Poate am şi eu o vină că nu ripostez într-un fel. Recent am fost deranjat până la furie de nişte indivizi dintr-un compartiment alăturat care au uzat de toate înjurăturile din dotare. Mi-aş fi dorit din toată inima să tăbărăsc pe ei, deşi nu asta e soluţia. Acum trebuie să plec, mă grăbesc tare să nu pierd trenul şi poate să găsesc un compartiment de supravieţuire, lipsit de râioşi.