sâmbătă, februarie 06, 2010

Închinători la propria moralitate

„Domnule”, i-am zis disperat „dar nu aveţi voie să faceţi asta! Ultima oprire e în oraş, chiar dacă numai pentru un pasager”. „Îmi pare rău dar nu mă pot întoarce!” Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă! „Domnule, e ora 23:30, afară sunt -10 grade şi e plin de câini! Eu ce fac în bezna asta, la 15 km de oraş?!” Argumentele mele şi cerinţa de a-şi îndeplini datoria nu l-au impresionat pe şofer. M-a poftit afară din autobuz. Nici nu ştiam exact unde sunt.
Întâmplarea s-a petrecut acum câteva zile. Într-o seară, mă întorceam cu autobuzul dintr-un sat de lângă oraşul în care locuiesc. Autobuzul făcea un ocol de până la 14 kilometri distanţă de oraş, ca să ducă toţi pasagerii, apoi urma să se întoarcă în oraş. Urcat în autobuz mi-am dat seama că şoferul era creştin evanghelic, după muzica pe care o asculta şi salutul „pocăiesc” adresat unor pasageri, cu zâmbetul pe buze. Ajuns în ultimul sat, unde şi locuia iar eu fiind ultimul pasager, mi-a cerut să mă dau jos! Am rămas stupefiat! Trebuia să se întoarcă, chiar numai pentru un pasager, înapoi în oraş!
Întâmplarea mi-a lăsat o stare de greaţă, nu pentru atitudinea şoferului, ci pentru că atitudinea aparţinea unui creştin care, mai devreme îşi lăsa „fraţii” din aceeaşi confesiune în faţa casei, iar când nu mai avea pe cine să impresioneze, a fost el însuşi. Evlavie situaţională. Şi pun pariu că un astfel de individ e bine văzut în biserică, doar îi duce pe „fraţi” fără bilet, e în fiecare Duminică la biserică, îşi dă zeciuială, citeşte Biblia zilnic. Poate e şi în comitet. Mi-am adus aminte atunci de o partidă de oameni religioşi de pe vremea lui Isus.
Fariseii erau oameni morali, oamenii lui Dumnezeu. Studiau Scripturile, le aplicau în fiecare aspect al vieţii lor şi erau preocupaţi cu interpretarea şi întipărirea lor în vieţiile oamenilor. Ca şi noi dealtfel. Doreau ca oamenii să umble cu Dumnezeu, nu doar să vorbească despre El. Erau recunoscuţi ca fiind cei mai religioşi oameni şi pe bună dreptate, erau foarte zeloşi pentru neprihănirea lor; un standard greu de atins, de dorit pentru orice evreu. Aveau un CV impresionant. Şi aici vine afirmaţia lui Isus despre aceşti oameni: „Căci vă spun că dacă neprihănirea voastră nu v-a întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Asta nu înseamnă că ceea ce făceau fariseii era rău. Acest lucru părea aproape imposibil pentru mintea iudeului! Lui i se părea greu de atins pragul fariseilor, mai sus nici nu concepea! Însă ei au pierdut esenţa cuvintelor lui Isus! Moralitatea nu generează dragoste pentru Dumnezeu sau pentru oameni, dar poate ajunge să ne facă să fim închinătorii propriei moralităţi.
O religie bună nu este neapărat sursa prezenţei oamenilor buni aşa cum lipsa unei religii nu justifică prezenţa oamenilor răi. Deasemenea o doctrină sănătoasă nu produce dragoste pentru Dumnezeu şi compasiune pentru oameni. Creştini anchilozaţi în propriile ritualuri, concepţii şi interpretări despre Dumnezeu, prejudecăţi şi un morman de încredinţări devenite principii, după care măsurăm moralitatea sau valoarea unui creştin. Ajungem să devenim nişte caricaturişti, denaturând şi exagerând trăsături după propriile convingeri. Şi culmea e că, în mare parte, intenţiile noastre sunt bune. Dar întenţiile bune nu genereză neapărat faptele bune. Astfel ne construim propria moralitate pe care o elogiem şi care devine filtrul prin care îi analizăm pe cei din jurul nostru. Şi iată-ne falşi, lipsiţi de compasiune, gata să ridicăm primii piatra, cu o moralitate arogantă şi lipsiţi de esenţă: dragostea lui Hristos.

Un comentariu:

Ioan Alexandru Tantar spunea...

Adevarate ganduri.
Ma gandeam la Luca 16:15
Isus le-a zis: „Voi cautati sa va aratati neprihaniti inaintea oamenilor, dar Dumnezeu va cunoaste inimile; pentru ca ce este inaltat intre oameni este o uraciune inaintea lui Dumnezeu.

Sa ne traim viata inaintea Lui Dumnezeu si apoi inaintea oamenilor aratand Inima si Dragostea Sa.