PUNCTUL TERMINUS

Celor îndrăgostiţi deseori li se întâmplă să aducă în discuţie subiectul timpului nesupus nici unei presiuni – timp să te plimbi în voie prin pădurile primăvăratice, timp să contemplezi frumuseţea, timp să priveşti lung, asemenea oilor pe câmp. Tot acest timp pot fi „clipe preschimbate în eternitate”, clipe lipsite de presiunea timpului – clipe fără de timp.
Însă în acest timp fără de timp există o presiune a timpului, care este conştientizarea inevitabilă a apropierii de punctul terminus: sfârsitul vacanţelor sau sunetul clopoţelului care ne cheamă din nou la şcoală. Uneori mă gândesc să evadez într-o călătorie în sălbaticia muntelui, care o văd ca pe o cale să scap de toată această presiune – deşi nimeni nu poate scăpa în totalitate de ea, pentru că viaţa e presată de moarte, punctul terminus. Socrate refuza să-şi amâne propria moarte cu câteva ore. Probabil ştia că acele câteva clipe sub presiunea timpului nu meritau osteneala. Oricât mi-aşi dori să scap de această presiune a timpului, trăiesc în timp, acel timp creat de Dumnezeu.
Să spunem că cea mai dragă fiinţă a mea pe pământ, într-o zi să fie despărţită de mine de acest timp şi să treacă în eternitate. Eu însă voi rămâne încătuşată în acest timp. Prin această despărţire pot vedea eternitatea cu alţi ochi; îmi dă ocazia să privesc dincolo de bariere – trăiesc cu speranţa că moartea e doar o trecere spre eternitate, spre fiinţa dragă, deşi mi-e frică de ea, parcă o aştept cu o stranie nerăbdare. Uneori cred că distanţa dintre timp şi eternitate nu e chiar atât de greu de trecut pe cât se presupunea. Poate mă ajută şi faptul că, năzuinţa spre eternitate e ceva sădit de la început în sufletele noatre.
Uneori visez la cer, la eternitate... Eu împreună cu iubitul meu, după ce am învins timpul, luând micul dejun printre nori. Apoi mă ridic de la masa „pufoasă” şi-i spun că merg să contemplez „pajiştea” o vreme. Stau nestingherită şi o privesc o vreme, câteva ore, câţiva ani... nu ştiu câtă vreme... de data asta timpul nu mai mă presează, el nu există. Apoi, mă ridic şi vreau să mă întorc înapoi, însă, în drum mă întâlnesc cu prietena mea, care pe pământ purta numele unei flori cu un parfum îmbătător, ne aşezăm pe o bancă sorbind poate dintr-un pahar cu vin, vorbind despre tot ce era greu de înţeles pe când trăiam sub presiunea timpului. Vorbim o oră sau mai multe până când ne spunem tot ce-am avut de spus deocamdată. Apoi mă întorc bucuroasă la iubitul meu care între timp învăţase să cânte la pian: dorinţă neîmplinită pe pământ. În tot acest timp nu mi-a simţit lipsa, chiar dacă am fost plecată o oră, o zi sau o sută de ani pentru că aici nu există timp, nu exisă senzaţia timpului care se scurge. Este eternitatea...
Întrezăresc eternitatea pentru că stiu că acolo bucuria nu are sfârşit, acea bucurie după care tânjesc în fiecare zi. Fărâme din acea bucurie o putem regăsi escaladând munţii, contemplând frumuseţea lor, iubind cu toată pasiunea. Sufletul omenesc a fost făcut să se bucure astfel, deşi, aici, în timp e doar o bucurie parţială. Timpul care mi-a rămas vreau să mi-l petrec alături de iubitul meu, profitând de prezenţa lui din viaţa mea, trăind cu gândul la eternitate, izvorul bucuriei...

ESTERA OPRE