Te urăsc dar nu-i de ajuns

Te urăsc! Duhul meu te urăşte!Te urăsc dar nu-i de ajuns! Îmi tot repeţi că eşti invincibilă şi asta mă slăbeşte de puteri. Dimineaţa mă trezeşti şi vrei să fii sigură că ai pus ghiara pe mine. Îmi cunoşti toate slăbiciunile şi te foloseşti de ele ca să mă stăpâneşti. Eşti perfidă. Amăgitoare şi al naibii de perseverentă. Nu oboseşti niciodată. Când mă simţi cel mai vulnerabil, mă apuci ca o nimfomană avidă de plăcere, îmi epuizezi vlaga, apoi te ascunzi şi laşi senzaţia că nu te vei mai întoarce niciodată. Perverso! Nu apuc să îmi ling rănile că din nou îţi simt duhoarea şi dorinţa diabolică de a mă folosi. Ca să te ucid, trebuie să mă sinucid. Viaţa din trup îţi ţine în viaţă viaţa. În fiecare zi îţi aud răgetul care ameninţă că în orice moment te vei năpusti asupra mea fără şansă de izbândă. Ştiu. Sunt condamnat să trăim laolaltă. Eşti un rău ubicuu. Dependent de mine. Odată te-am închis într-o cuşcă. Te ridicai ameninţătoare şi salivai ca o leoaică flămândă, dar nu păream în pericol. Cu trecerea timpului ţi-am aruncat din viaţa mea resturi. Azvârlite din greşeală, altele din neatenţie, vulnerabilitate sau nepăsare. Te-ai folosit de ele şi a venit ziua când ai devorat închisoarea şubredă, improvizată de mine, te-ai năpustit asupra mea şi m-ai lovit din toate părţile. Acum mă târăsc, urlu din toate rănile şi sper: „Cine mă va izbăvi din acest trup de moarte?”