Paradoxul din preajma Crăciunului

Se apropie Crăciunul şi ne gândim cu groază la aglomeraţia de pe străzi şi magazine. Mai multe claxoane, înjurături, tamponări şi indivizi nervoşi. Prin magazine oameni care se calcă în picioare pentru cozonacul promoţional, cozi interminabile la alimente şi brazi plimbaţi pe stradă de colo colo de parcă pădurea de conifere umblă de nebună pe străzi. La dulciuri şi jucări o mulţime pitică porunceşte celor cu picioroange, într-un răcnet piuitor, ce să cumpere şi cât. Totul transcede dintr-o extenuantă rutină într-o forfotă plină de entuziasm.
Se spune că sărbătorile în general aduc oamenii mai aproape unii de alţii, mai ales cele din perioda iernii. Aglomeraţia creşte intens iar oamenii reuşesc să ajungă atât de aproape unii de alţii încât iţi pot spune dacă te-ai spălat în urechi în ultima săptămână sau dacă ţi-a rămas vreun muc la ieşire după ce ţi-ai suflat nasul. Stai liniştit, din prea multă politeţe însă nu o vor face. Poţi simţi aburul cald, din respiraţia vecinului, împrospătat de Winterfresh sau poate duhoarea unui stomac la un pas de cancer. Poţi în sfârşit să impresionezi în îmbulzeală prin odorul parfumului, cumpărat cu jumate de salariu, şi poate să capeţi nişte priviri feminine de prin preajmă ca cele ale zeiţe orientale.
Ceea ce se intâmplă însă pare paradoxal dar cât se poate de normal pentru veacul pe care îl consumăm. Cu cât ajung mai aproape unii de alţii, oamenii se resping mai tare, se indispun, devin agitaţi, nervoşi şi chiar urăsc mai cu intensitate. Apropierea te face mai transparent şi mai vulnerabil. Cel de lângă tine îţi poate mirosi mai bine slăbiciunile, oricât ai încerca să te ocroteşti. Şi automat te protejezi dar nu defensiv ci foarte ofensiv, cu toate armele din dotare: prin aroganţă, batjocură, desconsiderare, mitocănie, urlete şi nerv. Poate de aceea nu ne place aglomeraţia. Toţi avem claustrofobie. Cu cât avem mai mult spaţiu, distanţă faţa de cei de lângă noi, cu atât ne simţim mai în siguranţă şi mai confortabili.
Vine Crăciunul şi chiar dacă unora nu ne place aglomeraţia va trebui să o acceptăm ca parteneră în pregătirile noastre pentru Sfânta Sărbătoare. Chiar şi în casele noastre avem parte de ea: copiii sunt mai tot timpul acasă, ne vin neamurile din „Canaanul european” unde curge euro şi sudoare iar prietenii ne vizitează mai des ca niciodată, pentru împrumuturi bineînţeles. Am sperat că ne vom reface cu ocazia concediului de Crăciun, dar se pare că nu e aşa. Ne dorim să fim singuri, să ne regăsim, să ne tragem suflul, sa ne facem calcule pentru că ne aşteaptă un nou an. Pare imposibil. E prea multă gălăgie în jur şi prea multă populaţie pe metru pătrat.
În vremea copilăriei mele nu era aşa, deşi nu au trecut decât 20 de ani de atunci. Încă îmi aduc aminte de momentele când mergeam să împrumut o cană de ulei din bloc sau luam pe datorie un kg. de făină de la butic, sau când mama împărţea laptele şi tava cu vecina de la doi. Nu era nimic jenant sau josnic în asta, era o normalitate pentru că mentalitatatea şi atitudinea pentru comunitate era alta. Şi atunci era aglomeraţie în preajma Crăciunului. Poate nu ca şi acum, pentru că nu eram atât de bombardaţi cu oferte. Atunci însă, aglomeraţia de Crăciun avea farmecul ei: cunoşteam oameni noi, ne făceam prieteni mai mulţi, adânceam relaţiile, deveneam mai buni, mai darnici şi nu ne plăcea deloc să fim singuri. Ne plăceau vizitele şi ne plăcea să ieşim la cumpărături.
Astăzi totul e diferit. Lumea e mai dură, mai rapidă, mai inteligentă şi bineînţeles mai ocupată. Parafrazându-l pe enigmaticul poet Eminescu aş spune: „Iar eu în lumea mea vreau să rămân, nemuritor şi rece”. Asta căutăm pentru că asta vrem. Ne-am însingurat şi închis în coliviile noastre. Acelaşi Crăciun, aceeaşi oameni dar nu aceeaşi atomosferă sau spirit. Mi-e dor de Crăciunul copilăriei mele.
Darius Cornean