Paradoxul din preajma Crăciunului

Se apropie Crăciunul şi ne gândim cu groază la aglomeraţia de pe străzi şi magazine. Mai multe claxoane, înjurături, tamponări şi indivizi nervoşi. Prin magazine oameni care se calcă în picioare pentru cozonacul promoţional, cozi interminabile la alimente şi brazi plimbaţi pe stradă de colo colo de parcă pădurea de conifere umblă de nebună pe străzi. La dulciuri şi jucări o mulţime pitică porunceşte celor cu picioroange, într-un răcnet piuitor, ce să cumpere şi cât. Totul transcede dintr-o extenuantă rutină într-o forfotă plină de entuziasm.
Se spune că sărbătorile în general aduc oamenii mai aproape unii de alţii, mai ales cele din perioda iernii. Aglomeraţia creşte intens iar oamenii reuşesc să ajungă atât de aproape unii de alţii încât iţi pot spune dacă te-ai spălat în urechi în ultima săptămână sau dacă ţi-a rămas vreun muc la ieşire după ce ţi-ai suflat nasul. Stai liniştit, din prea multă politeţe însă nu o vor face. Poţi simţi aburul cald, din respiraţia vecinului, împrospătat de Winterfresh sau poate duhoarea unui stomac la un pas de cancer. Poţi în sfârşit să impresionezi în îmbulzeală prin odorul parfumului, cumpărat cu jumate de salariu, şi poate să capeţi nişte priviri feminine de prin preajmă ca cele ale zeiţe orientale.
Ceea ce se intâmplă însă pare paradoxal dar cât se poate de normal pentru veacul pe care îl consumăm. Cu cât ajung mai aproape unii de alţii, oamenii se resping mai tare, se indispun, devin agitaţi, nervoşi şi chiar urăsc mai cu intensitate. Apropierea te face mai transparent şi mai vulnerabil. Cel de lângă tine îţi poate mirosi mai bine slăbiciunile, oricât ai încerca să te ocroteşti. Şi automat te protejezi dar nu defensiv ci foarte ofensiv, cu toate armele din dotare: prin aroganţă, batjocură, desconsiderare, mitocănie, urlete şi nerv. Poate de aceea nu ne place aglomeraţia. Toţi avem claustrofobie. Cu cât avem mai mult spaţiu, distanţă faţa de cei de lângă noi, cu atât ne simţim mai în siguranţă şi mai confortabili.
Vine Crăciunul şi chiar dacă unora nu ne place aglomeraţia va trebui să o acceptăm ca parteneră în pregătirile noastre pentru Sfânta Sărbătoare. Chiar şi în casele noastre avem parte de ea: copiii sunt mai tot timpul acasă, ne vin neamurile din „Canaanul european” unde curge euro şi sudoare iar prietenii ne vizitează mai des ca niciodată, pentru împrumuturi bineînţeles. Am sperat că ne vom reface cu ocazia concediului de Crăciun, dar se pare că nu e aşa. Ne dorim să fim singuri, să ne regăsim, să ne tragem suflul, sa ne facem calcule pentru că ne aşteaptă un nou an. Pare imposibil. E prea multă gălăgie în jur şi prea multă populaţie pe metru pătrat.
În vremea copilăriei mele nu era aşa, deşi nu au trecut decât 20 de ani de atunci. Încă îmi aduc aminte de momentele când mergeam să împrumut o cană de ulei din bloc sau luam pe datorie un kg. de făină de la butic, sau când mama împărţea laptele şi tava cu vecina de la doi. Nu era nimic jenant sau josnic în asta, era o normalitate pentru că mentalitatatea şi atitudinea pentru comunitate era alta. Şi atunci era aglomeraţie în preajma Crăciunului. Poate nu ca şi acum, pentru că nu eram atât de bombardaţi cu oferte. Atunci însă, aglomeraţia de Crăciun avea farmecul ei: cunoşteam oameni noi, ne făceam prieteni mai mulţi, adânceam relaţiile, deveneam mai buni, mai darnici şi nu ne plăcea deloc să fim singuri. Ne plăceau vizitele şi ne plăcea să ieşim la cumpărături.
Astăzi totul e diferit. Lumea e mai dură, mai rapidă, mai inteligentă şi bineînţeles mai ocupată. Parafrazându-l pe enigmaticul poet Eminescu aş spune: „Iar eu în lumea mea vreau să rămân, nemuritor şi rece”. Asta căutăm pentru că asta vrem. Ne-am însingurat şi închis în coliviile noastre. Acelaşi Crăciun, aceeaşi oameni dar nu aceeaşi atomosferă sau spirit. Mi-e dor de Crăciunul copilăriei mele.
Darius Cornean

Râia societăţii - Episodul 7

Râia societăţii - Episodul 6

Nesimţitul pe micul ecran
Aproape întotdeauna am avut falsa impresie că trebuie să ai o superioritate cognitivă ca să apari pe sticla TV-urilor. Pe zi ce trece îmi dau seama că treburile stau exact invers. Cu cât eşti mai mitocan, pervers, scandalos şi prost eşti la mai mare căutare pentru rating. Asta se cere pentru că asta se consumă. În acest context, încetul cu încetul nesimţitul şi-a făcut loc în spatele micului ecran şi defilează pe la talk-show-uri scuipând moderatorul, ţipă batjocoritor şi îngâmfat, se ia la bătaie cu invitaţii sau mai face şi reclame cu mesaje subliminale perverse. Şi când te gândeşti că una din funcţiile mass mediei e cea de educaţie...
Îmi place să mă uit la televizor şi nu televizorul la mine. Încerc să cern ce e bun de ce e grotesc. Butonez telecomanda în speranţa că nu voi da de specimene ale nesimţirii. Misiune imposibilă. Nu am schimbat două canale că l-am şi zărit: ştrangulat stilat cu o cravată, cu un miros impunător de parfum, gesticulează hazardat şi autoritar, irefutabil în propriile păreri şi cu o mimică asemănătoare unui cimpanzeu dresat să amuze copiii. Sub acelaşi veşmânt de parlamentar, îl găsesc pe un alt post, de această dată, votând o lege în parlament, cu o falcă în cer şi una în pământ de somn, pe care nu a ştiut-o mai apoi enunţa reporterilor, dar mai să spună ce presupunea. Varianta feminină e şi mai ordinară: pe o muzică orientală cu versuri româneşti, îşi fâlfâie ugerele în faţa camerelor iar acoperământul feselor, scurt şi transparent, se ridică de trei ori pe minut să te asigure starleta că tanga ei se potriveşte cu decolteul.
Ai zice că reclamele sunt un moment de evadare din acest absolut al nesimţirii. Mare amăgire. Recent am văzut o reclamă, specific românească, în care doi domni respectabili, comedianţi şi actori, sunt puşi între două piţipoance aproape dezvelite, şi sunt filmaţi cum îşi lipesc ochii de formele manechinelor. Unul dintre ei îşi ridică privirea şi începe: „Sănătate şi virtute, şi să avem ce... şi îndată intervine cel de-al doilea pentru a „strica” rima, oricum subînţeleasă, şi spune : „ca să avem ce bea”. ( cuvântul care rima se termina tot cu „ute”şi începea cu „f” iar scenariul este special creat pentru a se subînţelege rima).
Gravitatea problemei nu constă în fenomenologia nesimţitului mediatiză ci în faptul că acest spirit TV crează modele în rândul holbaţilor din faţa televizorului. Nu mai există discernământ între idioţenie şi normalitate, mai degrabă apreciere, elogiere şi copiere a comportamentului.: “Pâi dacă ăla aşa zice, aşa facem” - manipularea prostului de către prost. Acum sper să nu vă spargeţi televizoarele şi nici să le aruncaţi pe geam, aţi putea răni pe cineva, pentru că nu cred că ar fi o soluţie. În schimb, tuturor care au ochi cu minte, îi îndemn să combată, oridecâte ori se iveşte ocazia, indiferent de mijloace (aici scopul le scuză) prostia şi nesimţirea şi să credem în speranţa anihilării.

Concert gospel de colinde

Corul Gospel Asaf va susține un concert extraordinar de colinde la Biserica Aletheia din Timișoara. Evenimentul va avea loc Duminică, 6 Decembrie începând cu ora 18:00. Corul internațional Asaf din San Benedetto del Tronto (Italia), a fost înființat în 1998 și este format din peste 30 de voci, reprezentanți a 9 națiuni.

Scopul scuză mijloacele

Într-o vreme în care tehnologia fugăreşte timpul mai iute ca niciodată prea puţini sunt cei interesaţi de mecanismul fiinţării unui lucru, procesul facerii, metodele sau principiile care au stat la bază. Nu avem timp pentru asta pentru că timpul costă bani iar banii au fost mereu o nevoie urgentă, acum şi aici. Ce interesează e produsul final. Produsul de calitate crează imagine bună iar imaginea înseamnă totul. Investim pentru imagine, minţim, muşamalizăm, manipulăm, corupem, sacrificăm oameni şi chiar ucidem. Nu e o atitudine divizată pe statute sociale sau culori religioase ci o găseşti deopotrivă printre oameni.
Realitatea şi experienţa ne învaţă că oamenii dezamăgesc. O spune istoria şi ne-o arată prezentul. Oameni care odinioară pledau pentru „prinţipii” acum conştiinţa nu mai reacţionează în nici un fel la încălcarea lor. Dar nu ne mai interesează asta. Important e că producem, creştem, ne dezvoltăm şi lucrurile merg din ce în ce mai bine. Astfel ne trezim că mergem să vizităm bolnavii cu benzină furată din locomotivele CFR, avem amnezie când ne declarăm veniturile, depăşim viteza excesiv pentru că întârziem la conferinţă, mai mergem şi fără bilet Duminica la biserică că doar „ştie Domnul că nu am şi noah... Duminica nu prea circulă”, încercăm întâlniri de tineret cât mai extravagante ca să atragem cât mai mulţi tineri şi acceptăm bani furaţi să ne facem biserici... iar lista o puteţi continua. Pentru unii voi părea chiţibuşar şi exagerat dar cu siguranţă pentru caracterul Lui nu. Nu cunosc despre Dumnezeul creştinilor că ar fi interesat mai mult de ceea ce faci în detrimentul a cum o faci.
Există tot mai mulţi predispuşi spre o astfel de atitudine care la un moment dat duce la ipocrizie. Sunt dispuşi să vină cu tăvălugul şi să calce tot ce stă în picioare, pentru un scop nobil, bineînţeles. Cine nu se potriveşte sau se opune trebuie eliminat. Neputincioşii şi incapabilii nu au ce căuta. Un fel de capitalism. Scopul predomină şi el dă valoare. Restul sunt detalii. Şi aici mă refer la o realitate din contextul evanghelic: biserici, şcoli, organizaţii, ş.a.
Nu m-am transformat într-un justiţiar pentru că onestitatea îmi spune că şi eu am fost parte la această atitudine. Dar faptul că la un moment dat am minţit nu mă opreşte să spun că minciuna e păcat. Poate mi-am venit în fire. Nu se mai caută oameni de calitate ci oameni de producţie. Ne interesează produsul mai mult decât oamenii implicaţi şi sacrificaţi. Intenţia şi scopul ne scuză de fiecare dată. Ele ne sunt avocaţii la apel. Dar după cum spunea cineva: „Şi drumul spre iad e pavat cu intenţii bune”.

Râia societăţii - Episodul 6

Episodul 5 - Progenitura nesimţitului

Episodul 6 - Nesimţirea la genul feminin
Mi-a fost destul de greu să mă decid până să scriu despre ea, nesimţita, deoarece femeia, inima a tot ceea ce este uman, este simbolul frumuseţii şi al bunăvoinţei, “privilegiata creaţiunii”. Însă această frumuseţe a suferit în timp o malformaţie genetică iar ceea ce ieri a fost cel mai înalt ideal, azi s-a transformat în “mâncare pentru zei, gătită de diavoli (W. Shakespeare, “Antoniu şi Cleopatra”)”, diavolii fiind pământenii nesimţiţi. Asta nu înseamnă că în prezent nu găseşti idealul feminin în toată frumuseţea ei, dimpotrivă. Ceea ce observ însă este faptul că, în zilele de pe urmă, răul a fost tot mai des ridicat la rang de virtute, astfel că tot ceea ce a fost normal şi frumos odată a suferit transformări regresive, lucru aceptat azi ca fiind o normalitate, ba mai mult, un ideal.
Nici nu ştiu de unde să încep sau cum să le ordonez, sunt prea multe. De la divele care se crăcesc pe canapelele de piele ale studiourilor TV, care mai şi înjură şi fac apropouri moderatorului sau invitaţilor, până la vânzătoarea de la ABC care te drăcuie că i-ai adus înapoi biscuiţii expiraţi de trei luni. Pe stradă o găseşti suită pe „piroane” cu o fustă chinuită să stea pe ea, punându-şi în valoare forma deformată a şezutului şi abuzul de calorii care se vede curgând de sub bluză. O observi cum strigă după prietena ei din tramvai, gesticulând impetuos, gata să îşi ia zborul. La supermarket reuşeşte să facă cea mai mare coadă din istoria magazinului pentru că la casă, nesimţita, ia fiecare produs în parte şi aşteaptă să-i fie citit preţul ca să se poată decide dacă îl ia sau nu. În mijloacele de transport îşi povesteşte drama trăită ieri la vizionarea telenovelei preferate, întro manieră în care să audă şi vatmanul, fără perdea şi cu decibelii la maxim. La şcoală se tutuieşte cu toţi profesorii, aplecând decolteul bombastic oridecâteori are ocazia pentru a încerca să scoată de la ei măcar un cinci, de trecere.(nu că n-ar fi dispusă să facă mult mai mult). Nu pot să nu menţionez momentul când merge în parcul de distracţii cu plodul, răsfoind „Click-ul”, timp în care reuşeşte să ardă un pachet de Marlboro în mijlocul celorlalţi copii.
Nu este ceea ce ne dorim din partea sexului frumos dar este dramatica realitate şi... poate este ceea ce merităm. Am creat mediul propice pentru astfel de manifestări iar mai apoi le-am încurajat. Cum ne aşternem, aşa ne vom trezi... într-o zi: fără simţ al frumosului, al binelui şi nobleţii. Mare este grădina, multe flori frumoase găseşti dar parcă tot mai multe sunt păpădiile, şi la mai mare căutare. „Succesuri” la cules.

Pledoarie pentru intelect

În scurtul metraj al vieţii de până acum am observat şi analizat o atitudine, un mod sau poate o mentalitate prin care anumiţi credincioşi se raporteză la divinitate. Cred că cel puţin contextul cultural şi social în care un credincios îşi „exercită” crezul sunt factori care afectează modul în care acesta îl percepe pe Dumnezeu. Atât pentru creştinii africani cât şi pentru cei americani sau români Dumnezeu e bun. Modul de percepţie este însă influenţat de mediu. Şi pentru că sunt român mă voi limita doar la naţia mea şi voi încerca să surprind, cu onestitate cognitivă, un anumit mod de percepţie a credinciosul român faţă de Dumnezeu, cu precădere cel evanghelic.
Am început să păşesc pe acest drum al credinţei încercând să îl descopăr şi să îl înţeleg pe Dumnezeu prin loterie: spun trei numere, deschid Biblia şi apoi oblig textului să îmi vorbească ceea ce cred eu că am înţeles din ceea ce am citit. Apoi am încercat să mă rog numai în genunchi sau numai în picioare, la anumite ore sau un anumit timp. Am încercat să mă îmbrac într-un anumit fel sau să merg mai des la proroc şi multe alte „ritualuri” ştiute. De fapt aceste ritualuri erau moduri prin care anumiţi oameni la un moment dat l-au experimentat pe Dumnezeu, distincte şi irepetabile. În timp însă ele au devenit metode ba chiar principii de urmat pentru a lua contact cu divinitatea, pentru o bună parte dintre credincioşii evanghelici. În tot acest timp nu trăiam decât frustrare şi dezamăgire. Am avut însă harul să pricep şi să accept că lucrurile nu stau chiar aşa. Atunci am înţeles că de fapt căutam să-l înţeleg pe Dumnezeu prin experienţele altora, nu printr-o cunoaştere şi o înţelegere proprie. Experienţele sunt consecinţele căutării lui Dumnezeu, nu metode de a-L căuta.
De ce pledoare şi de ce intelect? Intelectul sau mintea este singurul spaţiu pentru om, limitat, de inteligibilitate unde Dumnezeu este cunoscut la nivel raţional, principial ca mai apoi El să poată fi experimentat de către credincios. Un intelect ordonat şi simetric despre lume, viaţă şi Dumnezeu poate sta împotriva stereotipilor culturii prin recunoaştere şi analiză. După cum spune Marshall Mcluhan „Este un „nobil sălbatic”, într-o perpetuă luptă de gherilă. Când intelectul trădează, aceea persoană devine mai mult decăt inutilă.” De ce pledoarie? Am observat foarte mulţi credincioşi care au şi caută o cunoaştere experimentală cu Dumnezeu. Nu e rău dar nici îndeajuns. Atunci când te rogi şi Dumnezeu nu te mai face să plângi, când nu se mai întâmplă minuni, nu-ţi mai vorbesc prorocii, nu mai ai vedenii sau vise sau poate nu mai tremuri şi strigi când te rogi, dragostea şi credinţa încep să scadă şi se clatină. Odată cu dispariţia experienţelor, genul acesta de credincioşi devin reci, apatici şi fără viaţă pentru că în lipsa experienţelor mintea lor a rămas goală şi nu au prea multă cunoaştere despre cine este Dumnezeu. Şi probabil că aici se ridică o intrebare legitimă: dar cum se împacă inţelegerea cognitivă a lui Dumnezeu cu credinţa? Nu se împacă, sunt parteneri perfecţi. În momente când totul în jur nu mai are logică, nimic bun nu se mai întâmplă şi nimeni nu pare că îţi mai dă vreo speranţă, te poţi opri în liniştea ta interioară şi vei găsi scrijelit în mintea ta gânduri puternice pe care Dumnezeu, în dorinţa şi drumul tău de cunoaştere, ţi le-a dat. Şi atunci, cu atât mai mult vei înţelege şi vei putea spune ca şi prorocul altădată: „Chiar dacă... eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura de Dumnezeul mântuirii mele”.

Tell my "Why?"

Râia societăţii - Episodul 5

Nesimţitul - Episodul 4

Episodul 5 - Progenitura nesimţitului

Nu puțini sunt cei care își amintesc despre vremea copilăriei, cu un oarecare amuzament amar, momentele petrecute alături de odrasla nesimțitului. Fie la școală, în fața blocului, în parcul copiilor sau pur și simplu pe stradă, acest țânc părea fără nici un complex sau reținere să lase victime în urma lui fie prin limbaj, violență
sau comportament primitiv. Pe lângă asta avea și un promotor, în persoana tatălui său, care avea de fiecare dată replica potrivită pentru a-i justifica comportamentul.
Îmi aduc aminte de un episod din copilărie petrecut la școală, în perioada claselor primare, când progenitura a adus un șobolan mort pe care l-a ascuns în buzunar. Pentru a nu transforma clasa într-o carmangerie unde mirosul Săsesc nu se mai deosebește de cel Victoria, în pauza de masă toți elevii au ieșit pe coridor să mănănce. Progenitura, prin caracteristica-i specifică , se opunea vehement de fiecare dată oricărei norme și rămânea în clasă, cu fundul pe catedră, unde înfuleca din cărnațu afumat de la bună-sa (treceau două ore până aerisiam).
De această dată țâncul s-a gândit să fie și amuzant. Dacă tot era singur în clasă, a pus șobolanul mort în penarul unei colege și l-a închis. Ce a urmat e de la sine înțeles: profesoara era să leșine de la strigătul fetiței, colegele mele au format un cor de țipete iar puiul de nesimțit se amuza copios. Astfel de manifestări devenise o “normalitate” în comportamentul acestuia. La ședințele cu părinții, replica “tutorelui” era întotdeauna aceeași: “Las’ cucuoană că’s copii! Ce, mata nu ai fost ca ei? Dacă are imaginație băiatul… mândru-i tata de el!”
Pe stradă sau la bloc odrasla nesimțitului nu e greu de recunoscut după înjurăturile la minut pe care le scoate. Pe lângă limbajul obscen, il poți observa scuipând semințe pe oriunde apucă, lipind guma de mestecat pe scaune în tramvai, urlând în magazine când nu-i sunt împlinite cererile sau chiar fluirând după domnișoare și domnițe. Din păcate procesul înmulțirii speciei de nesimțiți continuă și azi. Deznădejdea e mai mare când observi că manifestările sunt din ce în ce mai grosolane de la o vârstă tot mai fragedă. Nesimțiți au existat și acum 20 de ani dar parcă nu atât de barbari ca și astăzi. Dar ca să nu mai închei întro notă melodramatică vă spun ce e la modă: “Să trăiți bine” – adică cu nădejdea că nimic nu se va schimba.

Comatose - Skillet

Asta spune tacerea mea...

Râia societăţii - Episodul 4

Episodul 3 - Nesimţitul pe patru roţi

Nesimțitul în lumea virtuală – Episodul 4
Dacă cineva a devenit atât de frustrat întrebându-se dacă există un loc de refugiu sau vreo șansă de scăpare față de nesimțire, cu părere de rău îi spun… eu încă îl caut. Între timp această boală socială tinde spre ubicuitate. Am încă o dovadă și pentru asta vă propun un oarecare silogism. Nesimțirea are de-a face cu modul deficient și dăunător de socializare. Socializarea se face cu oameni. Nesimțiții ca specie sunt considerați homosapiens, adică oameni. Lumea virtuală este o lume a comunicării, a socializării. Concluzia? Virușii sociali au pătruns și în lumea virtuală, până în casele noastre. Unde poți fugi departe de comportamentul lor? Fără a fi negativist, nu poți fugi.
Nu de puține ori mi s-a întâmplat să ajung acasă nervos după ce am avut un contact vizual cu manifestarea nesimțitului. Așezat la birou, mă introduc cu o oarecare speranță în lumea virtuală și încerc să uit ce am văzut și să îmi reprim ura pe individ. În cele din urmă deschid chat-ul: peste 20 de offline-uri majoritatea cu bancuri porcoase, disperați care nu găsesc ultima melodie a confratelui Vijelie, cerșetori de voturi: “intră și votează-mă ca să câștig” ș.a. Pe lângă asta, mai există un tip de mesaje care, în primă fază, ai spune că este o manifestare de empatie a nesimțiților: “ Dragoș are o boală gravă și dacă nu se operează moare. Dacă ai inimă, trimite mai departe și ajută-l pe Dragoș”. Nu e compasiune ci credulitatea nesimțitului sub sintagma: “Crede și nu cerceta!”. Peste mesajele de la status de genu "Ești la fel de bine venit ca și telefonul care sună în timpul sexului" sau "Munca nu a omorât niciodată pe nimeni… dar de ce să riști?" nu pot trece indiferent, îi etichetează prea bine. Mai este o categorie de mesaje la status care se schimbă în funcție de activitatea nesimțitului: Nu deranja, sunt pe budă, Plecat la spart bani, ocupat-ascult ultimul album al Regelui (Nu Elvis că nu au auzit de el, ci Guță).
Și asta nu e tot pentru nesimțiți. Lista poate continua cu filmulețele în care își bat joc de bătrâni și copii sau în care fac sex în public, comment-uri pline de înjurături sau pozați dezbrăcați în care își invidiază bicepsul umflat cât fundul lor. Din păcate nici lumea virtuală nu a scăpat de acest virus. Se manifestă sub aceleași simptome, poate cu alte adăugiri: fițoși, aroganți, proști, inculți, abuzivi, impulsivi ș.a. Mă gândesc totuși la o soluție: un spațiu de carantină, al lor față de noi sau al nostru față de ei. Dar totuși rămâne o necunoscută la soluţia asta: UNDE? (să fie un spaţu de carantină).

Începe Turneul Recreativ

La Oradea va avea loc prima expoziţie mixtă a artiştilor creştini evanghelici. Expoziţia constituie debutul Turneului Recreativ care include alte cinci oraşe: Cluj, Arad, Bucureşti şi Timişoara. Expozitia ReCreativ se adresează artiștilor, iubitorilor de artă și publicului orădean pasionat. Îmbină atât lucrări ale unor artiști consacrați dar și lucrări ale unor tineri talentați, studenți sau absolvenți. Domeniile artistice în care se înscriu lucrările sunt sculptură, fotografie, grafică, pictură şi animaţie. Deschiderea expoziţiei va avea loc Sâmbătă, 07 Noiembrie începând cu ora 17, la Cafeneux. Intrarea este liberă. Organizatori sunt cei de la ReCreativ în colaborare cu studioul de producţie video Ancora Vieţii.

Videoclip - Adi Gliga

Regresul progresului

Orice fiinţă cu un simţ minim al onestităţii recunoaşte că sunt lucruri în viaţă care îl scot din papuci, momente când acul tensiometrului bate cu mult peste limita normală şi ar vrea să îşi mute capul de pe umeri de durere. Şi pentru că sunt om, unul normal, recunosc asta. Mă enervez pe alţii, poate mai mult decât ar trebui să o fac mai întâi pe mine. Gesticulez, apostrofez şi uneori chiar mă cert pentru lucruri pe care le consider importante. Dar nu neapărat despre predispoziţia indispensabilă a omului de a se enerva vreau să vorbesc. Mai degrabă despre un lucru care, cel puţin în ultima lungă perioadă de timp, mă indispune, ba chiar mă stresează până la enervare.
De curând vorbeam cu cineva despre modul cum funcţionează uneori munca în echipă: unii se implică prea mult, alţii mai deloc. Meritul însă, în cazul unei reuşite, este acelaşi pentru toţi. Răsplata este dată pentru produsul final şi nu pe munca individuală. Şi nu înţelegeam îngăduinţa persoanei cu care vorbeam, pentru cei care voit alegeau să se sustragă de la anumite responsabilităţi primite în echipă: trebuie să fim indulgenţi cu ei,probabil au avut motive întemeiate să nu se implice, poate nu au avut timp sau poate au avut alte priorităţi. Important e că s-a reuşit proiectul. Oare? Mie îmi sună ceva genu: dacă nu se poate altfel... important e că s-a reuşit, nu contează cum. Merge şi aşa. Dacă nu se poate mai bine, e bine că măcar se poate.
Asta mă enervează; superficialitate, limitare şi lipsa dorinţei de progres: „Las’ că merge şi aşa, las că nu o fi chiar aşa!Atât s-a putut! Întâlnesc tot mai des astfel de atitudini în orice şi despre orice. Tot mai puţini doresc perfecţiunea sau măcar să tindă spre ea, în detrimentul comodităţii şi al miilor de scuze. Iar de la asta până la compromis e doar un pas, nu de uriaş ci de broscuţă. Cei care obţin calitate maximă cu efort şi sudoare sunt pe cale de dispariţie. Avem însă grămezi de oameni fără nici o motivaţie puternică pentru un scop anume. Nu au pentru ce visa, lupta şi crede. Trăiesc în inerţie şi consum. Doar consum. Iar când sunt puşi să facă ceva, o fac că trebuie. Iar calitatea lucrului făcut este dată de motivaţia lor, adică submedie.
Această lipsă de progres înspre perfecţiune are probabil mulţi factori dar poate la baza tuturor stă motivaţia omului. În lipsa ei însă avem voinţe care se târăsc, minţi îngustate şi caractere slabe. Oameni care se energizează doar pentru trebuinţele lor fundamentale. Am auzit mai demult o ilustraţie tare interesantă. Un om întâlneşte în drumul lui un cioplitor în piatră pe care îl intreabă: Ce faci acolo? Dau cu dalta în piatră, nu vezi ce fac? i-a răspuns cioplitorul. Mergând omul mai departe, dă de un alt cioplitor pe care îl intreabă acelaşi lucru. Cel de-al doilea cioplitor îi spune: Îmi câştig existenţa! Merge omul şi mai departe şi se întâlneşte cu un al treilea cioplitor care, la întrebarea lui, îi răspunde vesel: Construiesc o catedrală! Morala e de la sine înţeleasă. Motivaţia înseamnă calitate, progres şi voinţă. În lipsa ei, vom asista la regresul progresului... în orice.

Râia societăţii - Episodul 3

Nesimţiţii nu se nasc, se fac

Episodul 1 - Nesimţitul în mijlocul de transport
Episodul 2 - Nesimţitul haleşte

Episodul 3 - Nesimţitul pe patru roţi
Dacă până acum am “bârfit” despre o nesimţire răsfrânsă pe un număr redus de concetăţeni, în acest episod victimele „râiosului” sunt de ordinul zecilor. Pentru că prezenţa lui e greu de evitat, acest beteşug social se găseşte şi în poziţia de şofer. „Încărcat” pe patru roţi, goneşte sfidător de lege, pe oriunde şi oricum. Pe el nu îl găseşti în trafic, blocat în intersecţii sau la vreun semafor la coadă. Întotdeauna găseşte o soluţie „inovatoare şi imprevizibilă”. Şi dacă e trafic intens, e criza de spaţiu. Şi dacă e criză de spaţiu, apare şi criza de timp. Nu şi pentru nesimţit. El a decodificat întreg codul rutier întro singură lege: no rules. Cum funcţionează asta? Bombă în trafic.
Deşi suntem afectaţi de prezenţa pretutindenară a nesimţitului, când se suie pe cai putere, lucrurile se complică: şoferi, pietoni, biciclişti sau chiar agenţii de circulaţie au parte de un pericolul iminent. Şoseaua nu mai e un mijloc de circulaţie ci o aventură din care scapă cine poate. Imediat ce a pornit la drum, se asigură că îl va observa toată lumea(caracteristică esenţială); pentru asta îşi transformă „bolidul”, obscen etichetat, întro discotecă mobilă. Bineînţeles că el este singurul beneficiar al stilului de muzică. Cum ar fi să auzi Bach sau Vivaldi urlând în portiere? Categoric nu se cade. Ajuns în trafic, se înstalează supremaţia: claxoane, înjurături sau scârţâit de roţi pentru oricine nu înţelege asta sau nu se supune.
Nesimţitul la volan are o regulă atât de bine descrisă de Radu Paraschivescu: „Depăşesc, deci exist”. Complexul locului doi. O respectă de fiecare dată. Să te ferească sfântul să ajungă cumva în spatele tău. Mesajul lui e simplu: „ori te dai, ori trec peste tine” (şi când te gândeşti la nesimţitul american care se suie în acel „monster truck” de peste 4 m înălţime… ăla chiar trece peste tine). Ca un simţit ce eşti, încerci să înţelegi graba şi te dai la o parte. Îndată ajuns în dreptul tău însă, sprintenul şofer gesticulează agitat şi îţi afişează semne deloc ortodoxe. Şi ca să fie sigur că ai înţeles mesajul, deschide geamul şi îşi imprimă mucoasele bucale pe parbrizul tău. De fapt nu se grăbea niciunde, a vrut doar să ştii şi tu cine e regele şoselelor.
Cel mai în pericol par a fi pietonii. De căte ori nu îi vezi pe trecere în alergare, indiferent dacă au verde la semafor, timoraţi de claxon şi grijuli pentru viaţa lor? Aici se bat toate recordurile pe distanţa de 10 metri! Dacă regula spune să încetineşti cu 25 de metri înainte de trecere, nesimţitul va ţine claxonul apăsat de la 35 de metri distanţă şi vei înţelege că zebra îi este cel mai mare duşman al lui: „Dacă nu te dai, te fac piftea.” (Cine dracu o mai fi inventat-o).
Probabil că nu am surprins nici măcar momentele esenţiale prin care nesimţitul se evidenţiază pe patru roţi. Nu putem uita de lipsa semnalizărilor, fluierăturile după domniţe, înjurăturile ş.a. Toate fac parte dintr-un comportament bazat pe sintagma: no rules. Şi nu e de mirare. Ca să respecţi o regula trebuie mai întăi să o cunoşti iar mai apoi să o înţelegi cum se aplică. Dar cum să ai pretenţia asta de la nesimţit, care are singurul neuron rătăcit în materia lui cenuşie… în comă? Starea lui e iremediabilă, va rămâne mereu acelaşi: Şofând în codul vostru strâmt, moartea vă întrece / Iar eu pe stradă voi şofa, nepăsător şi rece.

Râia societăţţii

Nesimţiţii nu se nasc, se fac

Episodul 3 - Nesimţitul pe patru roţi,
Dacă până acum am “bârfit” despre o nesimţire răsfrânsă pe un număr redus de concetăţeni, în acest episod victimele „râiosului” sunt de ordinul zecilor. Pentru că prezenţa lui e greu de evitat, acest beteşug social se găseşte şi în poziţia de şofer. „Încărcat” pe patru roţi, goneşte sfidător de lege, pe oriunde şi oricum. Pe el nu îl găseşti în trafic, blocat în intersecţii sau la vreun semafor la coadă. Întotdeauna găseşte o soluţie „inovatoare şi imprevizibilă”. Şi dacă e trafic intens, e criza de spaţiu. Şi dacă e criză de spaţiu, apare şi criza de timp. Nu şi pentru nesimţit. El a decodificat întreg codul rutier întro singură lege: no rules. Cum funcţionează asta? Bombă în trafic.Deşi suntem afectaţi de prezenţa pretutindenară a nesimţitului, când se suie pe cai putere, lucrurile se complică: şoferi, pietoni, biciclişti sau chiar agenţii de circulaţie au parte de un pericolul iminent. Şoseaua nu mai e un mijloc de circulaţie ci o aventură din care scapă cine poate. Imediat ce a pornit la drum, se asigură că îl va observa toată lumea(caracteristică esenţială); pentru asta îşi transformă „bolidul”, obscen etichetat, întro discotecă mobilă. Bineînţeles că el este singurul beneficiar al stilului de muzică. Cum ar fi să auzi Bach sau Vivaldi urlând în portiere? Categoric nu se cade. Ajuns în trafic, se înstalează supremaţia: claxoane, înjurături sau scârţâit de roţi pentru oricine nu înţelege asta sau nu se supune.
Nesimţitul la volan are o regulă atât de bine descrisă de Radu Paraschivescu: „Depăşesc, deci exist”. Complexul locului doi. O respectă de fiecare dată. Să te ferească sfântul să ajungă cumva în spatele tău. Mesajul lui e simplu: „ori te dai, ori trec peste tine” (şi când te gândeşti la nesimţitul american care se suie în acel „monster truck” de peste 4 m înălţime… ăla chiar trece peste tine). Ca un simţit ce eşti, încerci să înţelegi graba şi te dai la o parte. Îndată ajuns în dreptul tău însă, sprintenul şofer gesticulează agitat şi îţi afişează semne deloc ortodoxe. Şi ca să fie sigur că ai înţeles mesajul, deschide geamul şi îşi imprimă mucoasele bucale pe parbrizul tău. De fapt nu se grăbea niciunde, a vrut doar să ştii şi tu cine e regele şoselelor.
Cel mai în pericol par a fi pietonii. De căte ori nu îi vezi pe trecere în alergare, indiferent dacă au verde la semafor, timoraţi de claxon şi grijuli pentru viaţa lor? Aici se bat toate recordurile pe distanţa de 10 metri! Dacă regula spune să încetineşti cu 25 de metri înainte de trecere, nesimţitul va ţine claxonul apăsat de la 35 de metri distanţă şi vei înţelege că zebra îi este cel mai mare duşman al lui: „Dacă nu te dai, te fac piftea.” (Cine dracu o mai fi inventat-o).
Probabil că nu am surprins nici măcar momentele esenţiale prin care nesimţitul se evidenţiază pe patru roţi. Nu putem uita de lipsa semnalizărilor, fluierăturile după domniţe, înjurăturile ş.a. Toate fac parte dintr-un comportament bazat pe sintagma: no rules. Şi nu e de mirare. Ca să respecţi o regula trebuie mai întăi să o cunoşti iar mai apoi să o înţelegi cum se aplică. Dar cum să ai pretenţia asta de la nesimţit, care are singurul neuron rătăcit în materia lui cenuşie… în comă? Starea lui e iremediabilă, va rămâne mereu acelaşi: Şofând în codul vostru strâmt, moartea vă întrece / Iar eu pe stradă voi şofa, nepăsător şi rece.

Întâlnirea interconfesională de rugăciune a tinerilor din Oradea

„Dar să nu-mi iei niciodată dragostea”

Ziua iarăşi a trecut. O altă săptămâna aproape s-a dus. E seară. Mă aşez încruntat la tastatură şi încerc să mă liniştesc. Sunt dezamăgit, descurajat şi dezorientat.. Cotrobăi confuz prin cufărul de gânduri şi încerc să mai găsesc ceva valoros, de speranţă… Nimic. Printre toate, dau peste ultimele ştiri pe care le-am citit săptămâna asta: o nouă campanie a ateilor cu titlul: “Un milion de newyorkezi sunt buni şi fără Dumnezeu. Tu eşti?”, un alt stat ce propune legea avortului, fetele pot face avort de la 16 ani fără acordul părinţilor” şi… nu mai vreau să continui. Trăiesc într-un cosmos şi o religie care se vor fără Dumnezeu. Mă simt sufocat. Încep să cotrobăi iar prin cufăr dar… în zadar. Acel gând care reuşea de fiecare dată să mă resusciteze, aceea putere care mă ridica peste toate şi mă făcea să iubesc din nou a dispărut. Mi-am amintit că stă scris: „În zilele din urmă dragostea celor mai mulţi se va răci” şi asta din pricina nelegiuirilor. Lăcrimez disperat: dacă sunt şi eu unul dintre ei?

Un prieten m-a întrebat azi: Cum eşti? L-am minţit politicos: Bine! şi m-am asigurat că scap de alte detalii. L-am văzut prea descurajat că să cred că mă poate ajuta cu ceva. Dar tu poţi, aşa-i? Tu, cel care citeşti aceste rânduri, deja ai câteva soluţii pentru mine. Te gândeşti că, dacă ai sta în faţa mea mi-ai recita versete, învăţate la şcoala duminicală, pe care dealtfel nu le-ai crezut niciodată. Sau poate mai degrabă ai început să mă judeci: „Unde-ţi e credinţa, frate?” Probabil mă vei umple de mesaje încurajatoare la comment-uri. Sunt obişnuit cu astfel de „viteji”. Sună telefonul! La capătul firului o voce mă ameninţă: „simt că trebuie să îţi spun că Dumnezeu are metode dure, în dreptatea Lui, să te întoarcă”!

STOP!Gata! Lăsaţi-mă cu pălăvrăgeala! Nu de asta am nevoie! Este cineva care să şi asculte pe lumea asta? Nu mai aude nimeni? Tristeţe, durere, răni, eşecuri şi înfrângeri; despre asta e vorba, despre asta ţi-am povestit! Nu te mira şi nu mă judeca: sunt un om ca şi tine! Ce sunt eu azi, poţi fi tu mâine! Eşti din acelaşi material! Totuşi, nu renunţ să caut din nou prin cufăr acel gând preţios, acel imbold! Şi chiar dacă nu-l voi mai găsi mi-a mai rămas ceva: o rugăciune! O voi striga stăruitor ca pe ultima mea şansă: „Orice Doamne dar… să nu îmi iei niciodată dragostea”!

Darius Cornean

Eu nu sunt aşa cum vreau să fiu dar... CRED

Râia societăţţii

Nesimţiţii nu se nasc, se fac
Sub deviza “nesimţiţii nu se nasc, se fac, vreau “să bârfesc” despre un beteşug social ce mătură ca tăvălugu’ tot ce a fost normal şi sănătos printre muritori. Nu voi face prescrieri pentru cei “suferinzi”, nu am speranţa remedierii şi poate vreau să fac haz de “necaz”, cel puţin al meu. Totuşi, e bine să-l recunoaştem şi să ne ferim de el pentru că acest beteşug se ia, credeţi-mă: în autobus, pe stradă, în magazine sau instituţii, numărul celor afectaţi e in continuă creştere. Peste tot e criză, numai de ei nu. Aşa că, în următoarele episoade care vor ieşi din tastatură mea, te invit la un pahar de “bârfă” cu aromă de nesimţiţi.
Episodul 1 - Nesimţitul în mijlocul de transport

Episodul 2 - Nesimţitul haleşte
În primă fază am intitulat acest episod „Nesimţitul la masă” însă mi-am dat seama imediat ce eroare am comis. Luarea mesei este un act social în care o grupare umană îndeplineşte anumite norme de igienă şi comportament. Aşa a fost încă din epoca de piatră când strămoşii noştri se adunau în jurul focului. Asocierea mitocanului cu un astfel de moment social cu siguranţă l-ar fi jignit şi nu l-ar fi integrat corect. Şi totuşi, nesimţitul are şi el parte de un astfel de moment, personalizat bineînţeles. Cum? Urmăreşte-l!
O uşă trântită şi un răcnet din care abia s-au înţeles câteva silabe: „Făă muiere, sper că de la noi pute aşa fain că mis rupt în gură!”. Este semnalul că mutantul social a ajuns acasă cu glanda tiroidă urlând de foame(scapă cine poate). Păşeşte mocirlos cu mâinile sleioase în bucătărie şi se tolăneşte pe scaun. Azvârle telefonul şi cheile pe masă şi începe să înfulece din pâine. „Hai fă mai repede cu mâncarea aia, te-o făcut măta’n reluare? Începe să soarbă, dar nu din lingură ci din polonic. Zgomotul scos sună de parcă buzele nevestei tocmai au reuşit să scape din botul lui în încercarea acestuia de a... săruta. Şi pentru că este adeptul ambianţei muzicale indiferent de timp sau spaţiu, tovarăşii din zona Oltului sunt singurii care îi ţin companie la masă, prin intermediul „megafonului”(celularul).
Cu esofagul înfundat, trage o dușcă de orice găsește pe masă, după care urmează deznodământul „odorifer”: râgâiala, eticheta care-l consacrează. Cu coatele crăcănate pe masă, se împinge pe două picioare dar nu înainte să-și frece mâneca de botul mânjit. „Stai făă că strâng eu”, răspunde ofticat. Aruncă oala in ghiuvetă, strânge fața de masă și resturile nesimțitului ajung decor stradal. (cazul fericit în care nu înjură trecătorii care trec prin fața geamului tocmai când el face curat).
„Un limbaj c-am dur și o descriere mai degrabă fictivă decât reală” a concluzionat un prieten scriitura. M-a surprins. Am vrut să-l întreb dacă e român sau poate băștinaș din mediul rural(deși nici această zonă nu mai e demult un loc de refugiu). Eu zic că a fost săracă și incompletă descripția. La restaurant, fastfood, recepții sau scara blocului, astfel de manifestări sunt de regăsit. Nu mă enervează, le detest și îmi e teamă. De ce? Pentru că nu voi fi mereu cu copilul meu la McDonald’s sau restaurant și, oricât îmi doresc, există un risc tot mai mare: nesimțiții nu se nasc, se fac.